Valentin Dragomir

Sub nucul amintirii

Sub podul serii curge-un râu de fum,
iar luna își aprinde felinarul,
prin curți bătrâne plânge câte-un prun
și vântul mut își schimbă iar hotarul.

Pe prispa timpului mai stă un câine,
cu ochii plini de drum și depărtări,
iar peste sat miroase-a pâine caldă
și-a mâini trudite, vechi, de gospodari.

În nucul mare cântă-o amintire,
ca un copil desculț fugit prin ploi,
ce strânge cioburi de lumină
și le păstrează ascunse pentru noi.

Și poate viața nu-i decât o poartă
la care batem singuri, rând pe rând,
dar cât mai arde focul într-o vatră,
tot mai există un cer, o mamă, și-un pământ.

Psalm fără altar — „Tăcerea”

Doamne,
nu-mi lua cuvântul—
doar pune-l să aștepte.

Că iese din mine
ca o apă care nu știe
nici sete, nici măsură.

Spun
și în timp ce spun
simt cm se subțiază
ce era plin.

Mă golesc vorbind.
Mă pierd explicând.

Și ce era viu
devine vid.
Gol.

Doamne,
dă-mi tăcerea
nu ca lipsă -
ci ca alegere.

Să țin în mine
ce nu e gata să fie-n lume.

Și să nu mai dau nume
la tot ce mă atinge.

Să pot rămâne
cu un lucru
fără să-l desfac,
să-l rup în cuvinte.

Că nu tot ce arde
trebuie arătat.

Și nu tot ce e adevăr
trebuie spus.
Strigat.

Învață-mă să tac
fără să fug.

Să păstrez
fără să ascund.

Să las
fără să pierd.

Și dacă mă întreabă -
sau îmi cer
nu mă lăsa să le dau
mai mult
decât pot duce.

Amin.

„Frâul”

Nu-mi lua focul,
doar pune-i frâu.
Dăi răgaz.

Că mă scap în el
ca într-un câmp fără margini
și mă întorc ars
de propriile mele deschideri.

Nu știu să mă opresc.
Acesta este minusul meu
că simt,
și că nu știu cât.

Mă duc până la capăt
în orice:
în dor,
în vedere,
în oameni,
în gânduri...

Și apoi rămân
mai mult decât am fost.

Mă mișc
ca un orb care știe
că lumina există,
dar nu mai știe
dacă e în față
sau în el.

Nu te teme de cuvintele mari.
Ele se tem de tine.

Stau aliniate, solemne,
ca niște generali fără război,
așteptând să nu le întrebi nimic.

Spune-le simplu:
„ce vrei să zici?”

Și o să vezi cm încep să transpire—
cum „diferența” devine doar o amânare,
cum „structura” se clatină
când îi scoți schelele de jargon.

Dar nu te grăbi să râzi.

Există și lucruri care nu pot fi spuse
decât ocolit,
ca o rană pe care n-o poți atinge direct
fără s-o deschizi din nou.

Acolo începe răbdarea.

Acolo nu mai ceri definiții,
ci stai
și lași sensul să vină
ca un animal speriat
care nu iese la lumină
dacă strigi după el.

Învață diferența.

Între ceață care ascunde golul
și ceață care protejează ceva viu.

Prima dispare când aprinzi o lanternă.
A doua dispare când te apropii prea repede.

Și atunci—
nu toate întrebările cer claritate.

Dar toate merită
curajul de a fi puse.

Un poem uitat

Stătea între două pagini
ca o frunză presată de timp,
cu nervurile încă vii,
dar fără să mai știe vântul.

L-am găsit întâmplător—
căutam altceva, desigur,
mereu căutăm altceva
când dăm peste noi.

Avea cuvinte simple,
aproape rușinate de ele însele,
ca niște copii care nu știu
dacă au voie să existe.

„Aici ai fost”, spunea,
fără reproș, fără patimă—
doar o constatare blândă
că ai trecut prin tine.

Nu l-am recunoscut imediat.
Mi-a luat un timp să înțeleg
că nu el era uitat,
ci eu.

Am vrut să-l rescriu—
să-l fac mai bun, mai clar,
mai demn de o lume
care cere sensuri drepte.

Dar s-a șters ușor
sub degetele mele grăbite,
ca o urmă în apă
care nu vrea să fie prinsă.

Și atunci l-am lăsat.
Așa cm era—
neîntreg, neterminat,
dar viu în felul lui tăcut.

Acum știu:
unele poeme nu se citesc,
ci se întâlnesc
și se pierd din nou
ca să rămână adevărate.

Ce vis urât

Toți se agață de mine
ca și cm aș fi malul
și ei – o apă fără fund.

Se prind cu unghii invizibile,
cu frici, cu nevoi,
cu povești neterminate
pe care le varsă în mine
ca într-un gol convenabil.

Ca și cm aș fi salvarea lor.

Dar eu—

eu abia mă țin pe mine.

Mă scap uneori,
alunec din propriile gânduri,
îmi pierd echilibrul în lucruri mărunte,
dau erori
ca un sistem obosit
care nu mai știe
ce program rulează.

Și totuși
ei vin.

Se țin.

Nu văd
că mâinile mele tremură,
că în mine e deja înghesuială,
că fiecare în fiecare „mai stai puțin”
se mai rupe ceva.

Pentru mine
totul e de cinci ori mai mult—
zgomotul,
greutatea,
așteptările,
căderile.

Și visul ăsta—

visul ăsta urât
în care trebuie să fiu stâlp
când eu sunt nisip
care învață încă
să nu se risipească—

nu se mai termină.

Pod

Între mine
și mine
nu e distanță—
e o ceață groasă
din gesturi mici, repetate.

Unul întinde mâna,
celălalt privește.

Unul mușcă din grabă,
celălalt numără tăcerile
dintre înghițituri.

Și nu știu
care sunt.

Mi-am lăsat pașii
în lucruri fără nume,
în pofte care nu cer voie,
în oboseala care decide
în locul meu.

Dar într-o clipă—
scurtă, aproape rușinată—
m-am văzut.

Ca într-o oglindă murdară
în care nu te recunoști,
dar știi că ești tu.

Acolo începe podul.

Nu din voință mare,
nu din promisiuni—
ci dintr-o ezitare.

O secundă
în care mâna nu mai știe
dacă să apuce.

O fisură
în care intră lumina
și mă prinde între două dorințe.

Și poate că nu trec azi.
Poate nici mâine.

Dar rămân acolo,
cu piciorul suspendat
deasupra mea—

învățând, încet,
să nu mai cad
în mine.

Refuz

Nu știam
că voi fi aruncat aici,
în respirația asta care mă ține treaz
fără să mă întrebe.

Nu știam că timpul are dinți
și mușcă din mine încet,
ca un animal răbdător.

Nu știam nimic -
și totuși acum sunt aici.

Doamne -
sau tăcere,
sau gol care mă asculți fără să exiști—
nu te chem pentru că te cred,
te chem pentru că ard în mine și vreau sa fiu stins.

Mi s-au dat ochi
și acum văd prea mult.

Mi s-a dat inimă
și bate, simte
fără acordul meu.
Mi s-a dat clipa
și nu mi s-a spus cât mai ține.

Dar știu atât:
nu vreau să plec.

Nu încă.

Nu din foame de lume,
nu din curaj,
nu din credință -
ci dintr-o încăpățânare oarbă
că prezența asta,
oricât de fragilă,
merită dusă până la capăt.

Dacă există o lege veche,
îndoaie-o. Scrie una nouă.
Dacă există un plan,
amână-l.
Dacă există un sfârșit scris,
șterge-l o clipă cu palma.

Lasă-mă
să mai stau
ca o umbră care încă nu s-a desprins
de trupul ei.

Nu cer sens.
Nu cer mântuire.
Nu cer răspunsuri.

Cer doar atât:
încă o bătaie de inimă,
încă un pas,
încă o amânare a nimicului.

Pentru că, deși nu știam
că voi fi,
acum că sunt -
nu vreau să fi fost degeaba.

Amân orice promisiune
sau orice cuvânt
care mai ține lumea
o secundă în loc.

Dumnezeu bate la ușă… iar noi ne prefacem că nu suntem acasă.
Și apoi ne plângem că nu ne răspunde.
Nu bate nimeni.
Doar lemnul ușii își amintește de lovituri vechi.
Eu sunt acasă -
dar sting lumina de fiecare dată când aud ceva
ca să nu fiu găsit...