RAISA Enachi

În luna septembrie, pentru menţinerea funcţionării unităţilor de primiri urgenţe au fost mutate 21,5 milioane de lei din trimestrul al IV-lea în trimestrul al III-lea, iar alte 20 de milioane de lei au fost retrase din Programul Naţional de Vaccinare şi redirecţionate către serviciile judeţene de ambulanţă, pentru luna octombrie, necesarul suplimentar ajunge la 98 de milioane de lei, dintre care 36 de milioane sunt necesare pentru salariile din UPU-urile spitalelor aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii, 20 de milioane pentru cheltuielile materiale ale aceloraşi unităţi, 30 de milioane pentru cheltuielile materiale ale UPU-urilor din spitalele autorităţilor locale şi 12 milioane pentru serviciile judeţene de ambulanţă.

Pentru acoperirea acestui necesar, 56 de milioane de lei urmează să fie relocate din Programul HIV/SIDA, Programul de Securitate Transfuzională, Programul Mama şi Copilul şi din Acţiuni Centralizate, iar alte 42 de milioane de lei sunt preluate din fondurile destinate salariilor medicilor rezidenţi aflaţi în pregătire în spitalele autorităţilor locale, într-o construcţie financiară care nu suprimă insuficienţa, ci o deplasează dintr-o obligaţie publică în alta, dintr-o lună în alta şi, în cele din urmă, dinspre instituţie către pacient.
Adevărata gravitate nu se află în mecanismul tehnic al transferului bugetar, dar în filosofia administrativă pe care acesta o exprimă, statul nu mai construieşte resurse în raport cu obligaţiile sale sanitare, ci obligă componente esenţiale ale sistemului să concureze între ele pentru aceeaşi insuficienţă, astfel încât vaccinarea, urgenţa, securitatea transfuzională, programele destinate mamei şi copilului, tratamentul persoanelor cu HIV/SIDA şi salarizarea medicilor rezidenţi sunt împinse într-o succesiune de sacrificii reciproce care nu poate constitui o politică publică coerentă.

https://www.cdep.ro/ords/relatii_publice/site2015.text_presa?pid=31324

O generație care intră în viața adultă sub povara precarității
În România anului 2026, 15,1% dintre tinerii cu vârste între 15 și 29 de ani trăiesc în deprivare materială și socială severă, aproape de trei ori peste media Uniunii Europene, care este de 5,8%, iar România ocupă primul loc în Uniune la acest indicator, în același timp, 30,8% dintre tinerii români se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, ceea ce înseamnă că aproape unul din trei tineri intră în viața adultă nu dintr-o poziție de libertate economică și de construcție a propriului destin, ci din interiorul unei vulnerabilități care îi precedă opțiunile și îi restrânge posibilitățile înainte ca acestea să poată fi exercitate.
Aceste cifre nu descriu doar o insuficiență de venit și nici nu pot fi reduse la o comparație între puterea de cumpărare a unor generații, pentru că deprivarea materială și socială severă măsoară incapacitatea de a susține nevoi pe care orice societate matură le consideră elementare pentru o existență autonomă, de la încălzirea adecvată a locuinței și capacitatea de a face față unor cheltuieli neprevăzute până la participarea regulată la activități sociale și culturale, iar atunci când România conduce clasamentul european al acestei forme de precaritate în rândul tinerilor, problema devine una de structură socială și de perspectivă istorică, nu doar de venit disponibil.
Mai mult, 19,2% dintre tinerii români cu vârste între 15 și 29 de ani nu se aflau în 2025 nici în ocupare, nici în educație și nici într-o formă de pregătire profesională, cea mai ridicată rată NEET din Uniunea Europeană, într-un spațiu comunitar în care media era de 11%, această cifră exprimă una dintre cele mai grave rupturi dintre școală, piața muncii și instituțiile care ar trebui să însoțească trecerea de la adolescență la autonomie, pentru că un tânăr exclus simultan din educație și din ocupare nu pierde doar un venit prezent, ci pierde timp profesional, experiență, acces la contribuții sociale, continuitate educațională și, uneori, chiar încrederea că există o traiectorie instituțională în interiorul propriei țări.
Pentru județul Vaslui, această realitate națională capătă o densitate socială și mai mare, pentru că aici precaritatea economică nu se întâlnește cu o infrastructură socială robustă, capabilă să o compenseze, ci cu una dintre cele mai ridicate rate ale șomajului înregistrat din țară, în luna iunie 2026, rata șomajului în județ era de aproximativ 8,9%, în timp ce media națională se situa la aproximativ 3,2%, ceea ce arată că pentru o parte importantă a populației active raportul cu piața muncii rămâne mult mai fragil decât în restul țării.
Diferența nu este doar una între cei care au și cei care nu au un loc de muncă, ci între teritorii care oferă posibilitatea acumulării și teritorii în care chiar și munca remunerată produce o autonomie economică limitată, în martie 2026, câștigul salarial mediu net în județul Vaslui era de 4.216 lei, într-o economie națională în care câștigul salarial mediu net a ajuns, în iulie 2026, la 5.820 de lei, iar această distanță dintre venituri se amplifică atunci când prețurile bunurilor, costurile locuirii, transportului, educației și sănătății nu respectă granițele statistice ale județelor și nu devin mai mici doar pentru că veniturile sunt mai reduse.
Pentru un tânăr din Vaslui, problema nu începe, însă, odată cu primul contract de muncă, ci mult mai devreme, în chiar interiorul sistemului educațional, acolo unde datele Inspectoratului Școlar Județean arată că, din 39.755 de elevi înscriși, 723 au abandonat școala, iar 140 de copii erau nescolarizați în septembrie 2024, la nivel liceal, rata abandonului ajungea la 2,39%, dar diferența dintre urban și rural este dramatică, pentru că în mediul rural rata raportată era de 12,42%, în timp ce în mediul urban era de 1,76%.
Acesta este punctul în care statistica începe să descrie o ordine socială, pentru că un copil care părăsește prematur școala într-un județ cu șomaj ridicat și venituri sub media națională nu intră într-un spațiu neutru, în care își poate reconstrui cu ușurință traseul, ci într-o economie în care oportunitățile sunt deja mai puține, mobilitatea este mai costisitoare, iar accesul la calificare ulterioară presupune resurse pe care tocmai mediul său de origine le oferă cu dificultate.
Într-un asemenea județ, abandonul școlar nu poate fi tratat ca o abatere individuală, după cm nici șomajul tinerilor nu poate fi explicat exclusiv prin alegeri personale, pentru că atunci când aceeași generație întâlnește succesiv școală fragilă, venit familial redus, distanțe mari, transport dificil, puține locuri de muncă bine plătite și o economie locală incapabilă să absoarbă calificări diverse, ceea ce apare în statistici drept „deprivare” este, în realitate, rezultatul cumulat al unui teritoriu care oferă prea puține mecanisme de ieșire din propria vulnerabilitate.
În această lumină trebuie citit și faptul că România are cea mai ridicată rată din Uniunea Europeană a tinerilor aflați simultan în afara ocupării, educației și formării profesionale, pentru că un asemenea indicator nu descrie doar o generație aflată temporar între două etape, ci o fractură între instituțiile care ar trebui să îi ofere continuitate, școala nu conduce suficient de sigur către calificare, calificarea nu conduce suficient de sigur către muncă, iar munca nu conduce întotdeauna către autonomie economică.
În Vaslui, această fractură este cu atât mai severă cu cât decalajul dintre mediul urban și cel rural apare chiar în interiorul sistemului educațional, iar rata abandonului liceal de 12,42% în rural arată că pentru unii tineri distanța dintre domiciliu și școală, dintre familie și resurse, dintre educație și piața muncii devine o succesiune de obstacole care se cumulează până când ieșirea din sistem pare mai simplă decât rămânerea în el.
Nu este suficient, în aceste condiții, să vorbim despre „sprijinirea tinerilor” ca despre o categorie generală a politicii sociale, pentru că diferențele teritoriale sunt prea mari pentru a putea fi absorbite prin aceeași formulă administrative, un tânăr dintr-un județ cu salarii ridicate, ofertă universitară diversă, transport dezvoltat și o piață a muncii dinamică nu se află în aceeași poziție de plecare cu un tânăr dintr-o comună vasluiană în care accesul la liceu presupune deplasare zilnică, familia dispune de venituri reduse, iar perspectiva profesională locală este îngustă.
De aceea, discuția despre sărăcia tinerilor trebuie mutată din registrul compasiunii în registrul capacității statului de a produce mobilitate socială, pentru că adevărata măsură a unei politici pentru tineri nu este numărul programelor anunțate, ci posibilitatea reală ca locul nașterii, venitul părinților și distanța față de un centru urban să nu decidă anticipat șansele educaționale și economice ale unui copil.
Pentru Vaslui, această exigență presupune o analiză distinctă a abandonului școlar rural, a transportului elevilor, a accesului la formare profesională, a numărului de tineri care nu se află nici în educație și nici în ocupare, a locurilor de muncă disponibile pentru absolvenți și a diferențelor de venit față de media națională, pentru că fără o asemenea radiografie județeană nu vom putea distinge între sărăcia moștenită și sărăcia produsă prin incapacitatea instituțiilor de a crea ieșiri reale din ea.
Atunci când 15,1% dintre tinerii unei țări trăiesc în deprivare materială și socială severă, când aproape unul din cinci nu se află nici în muncă, nici în educație și nici în formare profesională, iar într-un județ precum Vaslui abandonul liceal rural depășește 12%, nu mai discutăm despre o generație care „are nevoie de ajutor”, dar despre o societate care trebuie să răspundă unei întrebări mult mai incommode, ce fel de libertate mai poate fi atribuită unui tânăr atunci când circumstanțele economice, educaționale și teritoriale îi restrâng alegerea înainte ca el să apuce să o exercite?

Președintele țării, Nicușor Dan, la mai bine de 15 minute după anunțul public privind desemnarea unui premier, l-a găsit pe Mureșan luat prin surprindere, acesta afirmând că „se gândește”.

Să ne fie tuturor limpede, un astfel de început nu inspiră deloc încredere că această nominalizare va ajunge cu succes la vot. În cel mai bun caz, riscăm să asistăm la repetarea scenariului Veștea.

Oare partidele care formează majoritatea parlamentară nu au un om capabil să vină în fața românilor cu un plan clar, coerent și bine structurat, în 10 pași?
Oare asta merită cetățenii acestei țări?
Cu ce au greșit ei?

Pentru că, până la urmă, salariile tuturor celor aflați în funcții publice sunt plătite din contribuțiile cetățenilor, începând cu Președintele României. Până când orgoliile personale și interesele de partid vor fi mai importante decât oamenii care muncesc și plătesc taxe?

Și, mai ales, ce susținere va avea acest om desemnat din partea celor două partide care formează majoritatea în Parlament?
Știm deja că unul dintre ele nu își respectă angajamentele politice, cel puțin au un mod pervers în a-și asuma ori a-și respecta responsabilitățile politice.

După mai bine de patru luni cu un Guvern interimar, care, în percepția multor români, consumă resurse și timp fără să producă rezultate pe măsura problemelor țării, ajungem din nou în aceeași situație, negocieri politice, funcții împărțite și parlamentari curtați cu promisiuni.

Unii au ajuns în Parlament poate chiar întâmplător, iar astăzi se comportă de parcă dețin adevărul absolut despre ceea ce este bine pentru popor.

Este pur și simplu penibil.

Cetățenii nu mai au nevoie de orgolii, jocuri politice și negocieri pentru funcții. Au nevoie de un Guvern care să vină cu un plan clar, cu obiective măsurabile și cu oameni capabili să le ducă la îndeplinire.

Cetățenii nu sunt decorul acestui spectacol politic, ei sunt cei care plătesc nota de plată.

🤔 Proiectul dezbătut luni în plenul Camerei Deputaților nu s-a mai regăsit miercuri pe lista proiectelor supuse votului.
De ce? Nu au explicat.

Vorbim despre suprataxarea muncii part-time, o măsură care a venit să corecteze o nedreptate votată tot de ei, în 2022.

Este vorba despre proiectul PL-x 352/2023, inițiat de parlamentari PNL, care prevede ca, în cazul contractelor individuale de muncă cu timp parțial, contribuțiile de asigurări sociale și de sănătate să fie calculate în funcție de venitul efectiv realizat, și nu prin raportare la salariul minim brut pe țară.

Luni, proiectul a fost dezbătut în plen. Miercuri, când ar fi trebuit să ajungă la vot, nu mai era pe listă.

De ce a fost scos din sesiunea de vot fără explicații?

‼️ Și, poate cel mai important, dacă au recunoscut că măsura din 2022 a creat o nedreptate, de ce amână acum corectarea ei?

În 2022, justificarea oficială a supraimpozitării contractelor cu timp parţial era combaterea muncii nedeclarate şi eliminarea situaţiilor în care un contract de două sau patru ore putea ascunde, în realitate, o activitate prestată pe durata unei norme întregi. Problema este că această prezumţie generalizată a transferat asupra angajatorilor şi salariaţilor care respectă legea costul unei fraude pe care statul ar fi trebuit să o identifice individual, prin control, inspecţie şi sancţiune, nu printr-un mecanism fiscal care tratează preventiv orice contract cu timp parţial ca pe o posibilă abatere.

Un contract de patru ore trebuie tratat fiscal potrivit venitului şi timpului de muncă pentru care a fost încheiat, iar frauda trebuie cercetată şi sancţionată acolo unde există, nu presupusă în mod general şi transformată într-o obligaţie fiscală suplimentară suportată inclusiv de cei care respectă legea. Statul de drept nu funcţionează prin prezumţia colectivă de vinovăţie fiscală, ci prin individualizarea răspunderii şi proporţionalitatea obligaţiei.

De aceea, voi susţine eliminarea acestei formule fiscale, dar nu pot accepta ca o corecţie făcută în 2026 unei măsuri introduse în 2022, printr-o iniţiativă depusă încă din 2023, să fie prezentată astăzi drept dovada unei consecvenţe politice în apărarea antreprenorilor, câtă vreme tocmai această succesiune de date arată că mediul economic a fost obligat să suporte ani la rând efectele unei soluţii pe care acum chiar cei care au susţinut eliminarea ei ajung să o prezinte drept o anomalie fiscală.

Această cronologie spune mai mult decât orice discurs despre grija faţă de antreprenori.

https://www.cdep.ro/ords/relatii_publice/site2015.text_presa?pid=31284

România nu trebuie pusă să aleagă între mediu şi industrie, pentru că aceasta este o falsă opoziţie, trebuie să impună o politică în care decarbonizarea se realizează prin investiţie, nu prin închidere, reducerea emisiilor prin tehnologie, nu prin exportarea producţiei, iar integrarea europeană prin consolidarea capacităţii industriale, nu prin transformarea economiei româneşti într-un consumator al tehnologiilor şi produselor fabricate în altă parte.
De aceea, înaintea votului de mâine de la Strasbourg, europarlamentarii români şi Guvernul trebuie să spună public ce garanţii au obţinut pentru industria României, ce amendamente susţin şi prin ce mecanisme vor împiedica transformarea decarbonizării europene într-un proces de dezindustrializare a economiei româneşti.

https://www.cdep.ro/ords/relatii_publice/site2015.text_presa?pid=31268

Doamne, dă-ne credință când nu înțelegem, răbdare când ne doare, putere când cădem și nădejde atunci când ni se pare prea grea, iar la capătul fiecărei încercări, ajută-ne să vedem lumina Învierii Tale.
Amin. 🙏

𝑫𝒖𝒎𝒊𝒏𝒊𝒄𝒂 𝒅𝒊𝒏𝒂𝒊𝒏𝒕𝒆𝒂 𝑰̂𝒏𝒂̆𝒍𝒕̦𝒂̆𝒓𝒊𝒊 𝑺𝒇𝒊𝒏𝒕𝒆𝒊 𝑪𝒓𝒖𝒄𝒊
În această duminică, Sfânta Evanghelie ne așază înainte taina iubirii lui Dumnezeu, descoperită nouă în convorbirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos și Nicodim.
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”
Cât de adânci sunt aceste cuvinte și cât de greu ne este uneori să le cuprindem cu mintea.
Dumnezeu nu ne-a iubit doar prin cuvinte, ci prin jertfă. Nu ne-a iubit de la distanță, ci s-a apropiat de noi până la Cruce. A primit durerea, singurătatea, nedreptatea și moartea, pentru ca noi să primim viață, iertare și nădejde.

Nicodim vine la Iisus noaptea, cu întrebări și neliniști. Poate că, asemenea lui, și noi venim uneori înaintea lui Dumnezeu cu sufletul încărcat de întrebări: de ce această încercare, de ce această suferință, de ce trebuie să trec prin această cruce?
Și poate că răspunsul lui Dumnezeu nu vine întotdeauna așa cm ne-am dori, dar Crucea ne spune ceva mai puternic decât orice explicație, nu suntem singuri în suferința noastră, Hristos a coborât până în adâncul durerii omenești și ne ține de mână chiar și atunci când noi nu-i mai simțim prezența.

Crucea nu este sfârșitul.
În Hristos, Crucea devine drum spre Înviere, durerea poate deveni rugăciune, lacrima poate deveni nădejde, iar încercarea poate deveni locul în care Îl întâlnim cel mai adevărat pe Dumnezeu.
Să privim, așadar, spre Sfânta Cruce nu doar ca spre un semn pe care îl purtăm la piept sau îl așezăm în casele noastre, ci ca spre mărturisirea cea mai înaltă a iubirii lui Dumnezeu.
Să-i cerem lui Dumnezeu să ne dea puterea de a ne purta cu răbdare propriile cruci, fără deznădejde și fără să ne pierdem credința, iar atunci când crucea noastră devine prea grea, să avem smerenia de a spune: „Doamne, nu mai pot singur. Ajută-mă Tu!” Și El va veni.
Poate nu va lua imediat crucea de pe umerii noștri, dar ne va da puterea să o purtăm. Pentru că uneori cea mai mare minune nu este ca Dumnezeu să schimbe drumul, ci să ne schimbe pe noi în timp ce mergem pe el.

În apropierea , să ne plecăm inimile înaintea acestei taine și să păstrăm în suflet cuvintele Mântuitorului:
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea...”
Atât de mult ne-a iubit pe fiecare dintre noi.

☦️ Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și mântuiește-ne!
Duminică binecuvântată! 🙏

https://www.cdep.ro/ords/relatii_publice/site2015.text_presa?pid=31246