Romani Buni

Se rupe PSD? Surse: Soții de la Craiova, Olguța Vasilescu și Claudiu Manda, s-ar fi întâlnit cu Simion, în secret, și au pregătit un guvern PSD-AUR, fără Grindeanu.
Cotidianul scrie, pe surse, că Lia Olguța Vasilescu și Claudiu Manda s-ar fi întâlnit la Craiova cu George Simion. Și nu ca să discute programul de sărbători al orașului.

Publicația susține că „s-a discutat o formulă de guvernare PSD–AUR”, agreată în principiu, cu un amănunt absolut delicios: Sorin Grindeanu n-ar face parte din construcție. Mai mult, formula ar fi fost gândită să continue și după 2028.

Și aici începe partea cu adevărat interesantă.
Pentru că, dacă informațiile se confirmă, nu mai vorbim doar despre PSD versus PNL, PSD versus USR sau PSD versus Bolojan. Vorbim despre PSD versus PSD.

Relația dintre Grindeanu și centrul de putere de la Craiova ar fi devenit tot mai rece. Cotidianul descrie inclusiv îndepărtarea lui Claudiu Manda de cercul imediat al lui Grindeanu. Separat, Constantin Toma, primarul PSD din Buzău, spunea în mai că partidul ajunsese la 13–14% intenție de vot și cerea plecarea lui Grindeanu, dar și a „celor doi soți de la Craiova”.

Cu alte cuvinte, într-un partid care se contractă electoral, toată lumea pare să fi găsit cauza.
Celălalt.
Am tot spus aici că PSD este veriga slabă a actualei ecuații politice, se află în prăbușire accelerată spre 10%

PNL are avantajul că este tras electoral de locomotiva Bolojan. AUR capitalizează foarte eficient nemulțumirea socială. PSD, în schimb, se uită cm electoratul îi pleacă și încearcă să decidă dacă trebuie să-l recupereze sau să plece după el.

De aici și compatibilitatea tot mai interesantă dintre anumite zone PSD și AUR. În aprilie, europarlamentarul AUR Gheorghe Piperea îi identifica explicit pe Claudiu Manda și Olguța Vasilescu drept reprezentanți ai unei aripi PSD apropiate de „naționalismul economic”.
Deci zvonul de la Craiova nu apare chiar din vid.

Dar mai există o piesă în puzzle: Nicușor Dan.
Nicușor Dan a vrut să facă un mare partid centrist prin fuziunea PNL-PSD iar acum rămâne cu o bucățică din PNL (PNL-iștii cu suflet de PSD, puciștii anti Bolojan) și o bucățică din PSD (aripa Grindeanu)

Zvonurile se înscriu în logica politică: Nicușor a încercat să rupă PNL prin Veștea, să rupă AUR prin votul guvernului Veștea iar pentru deblocarea situației politice trebuie ca PSD să se rupă. De văzut câți parlamentari PSD vot vota guvern PSD-AUR și câți PNL-PSD-USR-UDMR.

De aceea adevărata întrebare nu este dacă Olguța, Manda și Simion au băut o cafea.
Întrebarea este câți parlamentari ar merge în fiecare direcție dacă ruptura devine reală.

Câți PSD-iști ar vota o formulă PSD–AUR?
Câți ar rămâne într-o majoritate construită cu PNL, USR și UDMR?

Și, mai ales, câți parlamentari PSD mai sunt loiali lui Sorin Grindeanu atunci când apare perspectiva unui guvern în care există PSD, există ministere, există funcții — dar nu există Grindeanu?

Pentru că asta ar fi o metodă foarte eficientă de a afla cine conduce un partid.
Anunți împărțirea funcțiilor și numeri cine uită primul numele președintelui.

Deocamdată avem informații de presă, nu o alianță confirmată. Dar logica politică este limpede: PSD se află sub o presiune electorală serioasă, iar când un partid mare începe să piardă voturi, luptele interne nu se mai dau pentru doctrină.

Se dau pentru bărcile de salvare.
Și dacă PSD chiar începe să se rupă, România ar putea ajunge la cea mai spectaculoasă ironie a perioadei:
toată lumea a încercat să rupă celelalte partide, iar primul care s-ar putea rupe este partidul care se considera indispensabil tuturor.
(Ce spun sursele în comentarii)

Diana Buzoianu avertizează că situația de la Centrala Cernavodă s-a agravat: „Suntem într-un pronostic mult mai sumbru decât eram ieri”
La Cernavodă, situația s-a înrăutățit. Nu puțin. Nu în sensul acela ministerial în care „analizăm cu atenție”. Buzoianu spune direct: „Astăzi suntem într-un pronostic mult mai sumbru decât eram ieri.”

Planul inițial funcționase. Au fost coborâte patru barje, s-a intervenit asupra stâncii și nivelul apei a crescut cu 8 centimetri în prima zi. Numai că apa a venit cu aluviuni, curenții au mutat materialul, s-a format un dâmb și debitul a fost deviat de la canalul de care are nevoie Cernavodă. Cu alte cuvinte, natura a citit planul Guvernului și a depus amendamente.

Buzoianu explică foarte simplu estimarea inițială: „În fața unor fenomene extreme, putem să dăm soluții, dar când vorbim de 60 de km de apă de parcurs, evident că pot să apară inclusiv obstacole noi.”

Asta se numește administrarea unei crize. Faci o intervenție. Măsori rezultatul. Apare o problemă nouă. Schimbi estimarea. Continui lucrările.

Buzoianu spune și altceva important: „Este aproape imposibil de gestionat.” Nu ca scuză, ci tocmai în timp ce se fac lucrări de dragare și se încearcă menținerea Unității 2 în funcțiune. Săptămâna trecută exista deja posibilitatea ca reactorul să fie oprit. Intervențiile au câștigat zile. Iar aici fiecare zi chiar contează.

„Fiecare zi câștigată este o zi în plus.”
Pare o banalitate până îți amintești că vorbim despre unul dintre cele două reactoare nucleare de la Cernavodă, nu despre amânarea unei ședințe de partid.

Problema mare este că Dunărea nu mai oferă marjă de confort. Debitele sunt mult sub mediile multianuale ale perioadei, iar datele hidrologice oficiale au arătat în ultimele săptămâni o scădere accentuată la intrarea în țară.

Într-o criză adevărată, competența nu înseamnă să promiți că totul va fi bine. Înseamnă să câștigi timp când fiecare zi contează
(Declarațiile ministrei în comentarii)

A doua temă de conflict Nicușor-PSD. Acum prin intermediar.
Se conturează a doua temă serioasă de conflict dintre Nicușor Dan și PSD. Și, ca în orice relație politică modernă, de data asta mesajele nu se mai trimit direct. Se trimit prin consilier. E mai elegant. Aproape diplomatic. Un fel de „nu eu spun că vorbești aiureli, spune omul meu care stă lângă mine”.

Prima confruntare a fost pe legea ANI, unde președintele a atacat la CCR modificările pe care le considera neconstituționale. Acum apare Legea salarizării, iar Radu Burnete, consilierul prezidențial, intră în scenă cu o frază care nu prea lasă loc de interpretări:
„Cine spune că această lege este mai proastă decât ceea ce avem în clipa de față, nu a citit legea.”

Traducerea politică e destul de simplă: dacă liderii PSD spun că legea e proastă, problema s-ar putea să nu fie legea. S-ar putea să fie lectura.

Burnete continuă și mai delicat:
„Ea aduce foarte multă ordine şi predictibilitate într-un sistem care e zăpăcit de cap.”

Frumos diagnostic. Statul român nu mai este doar complicat. Este oficial „zăpăcit de cap”. Și nici măcar nu vorbim despre un sistem mic, ascuns într-un subsol de minister. Vorbim despre salarizarea a peste un milion de oameni.

Mai aflăm și de ce există asemenea harababură: „Sunt peste 160 de sporuri, eliminăm jumătate dintre ele”.

O sută șaizeci de sporuri. România a reușit performanța administrativă de a avea aproape câte un spor pentru fiecare ocazie în care cineva putea întreba: „Dar mie ce-mi iese?”

Iar aici apare adevărata problemă politică. Pentru că orice reformă salarială care încearcă să pună ordine într-un sistem construit din excepții va produce inevitabil proteste. Când ai crescut decenii întregi un organism administrativ hrănit cu sporuri, indemnizații și derogări, nu poți fi surprins că organismul protestează când îi schimbi dieta.

Burnete mai spune ceva foarte important:
„Mi-aş fi dorit să nu pună atât de mult gaz pe foc pe legea asta şi să-şi asume, să explice ce facem şi principiile de acolo.”

Aici reproșul devine evident politic la PSD, care a declarat că nu o votează pentru că sindicatele sungt nemulțumite. Nu mai discutăm doar despre niște formule de salarizare. Discutăm despre lideri politici acuzați că, în loc să explice reforma, preferă să amplifice nemulțumirea provocată de ea.

Și exact acum Nicușor Dan îi cheamă la Cotroceni pe PSD, PNL, USR și UDMR.
Adică președintele organizează o întâlnire ca să discute despre o lege pe care propriul său consilier o apără public înainte ca liderii partidelor să intre pe poartă.

Este diplomație românească la nivel avansat: întâlnirea începe marți, dar observațiile au fost distribuite de luni.

După episodul ANI, acesta este deja al doilea dosar în care Cotroceniul și PSD ajung pe poziții diferite.
Deocamdată nu putem vorbi despre divorț. Nu se strică prietenia solidă dintre Nicușor și Grindeanu așa ușor.
Dar clar au început să doarmă cu Constituția și Legea salarizării între ei.
(Declarațiile consilierului în comentarii)

Pîslaru: „Noua formă a legii salarizării înseamnă creșteri la peste 75% din angajații din sănătate și o nouă grilă de salarizare în educație, care să se aplice din 2028”
Să faci grevă exact când ți se pune pe masă o lege prin care peste 75% dintre angajații din sănătate ar urma să primească salarii mai mari e o performanță sindicală aparte.

Dragoș Pîslaru spune clar: „În domeniul sănătății suntem aproape de a avea un acord”. Mai mult, după negocieri, peste 75% dintre angajații din sistem ar urma să beneficieze de creșteri. Nu 7,5%. Nu „câțiva șefi”. Peste trei sferturi din sistem. Dacă la asemenea cifre răspunsul este tot „grevă”, în curând va trebui introdus sporul de nemulțumire permanentă. Plătit, evident, din buget.

Și în educație lucrurile sunt puse pe masă. Pîslaru anunță „o nouă grilă” și vorbește despre „o creștere substanțială pentru profesori”, cu aplicare din 2028.

Aici se vede diferența dintre populism și guvernare. Populistul promite 30% tuturor de luni și lasă factura următorului premier. Bolojan încearcă exact contrariul: să nu mai construim salarii permanente pe bani pe care România nu îi are. Pîslaru spune explicit că „nu avem cm să creștem cheltuielile în 2027”, motiv pentru care noua grilă din educație ar urma să intre în vigoare etapizat, din 2028. Nu sună spectaculos. Sună a contabilitate. Tocmai de aceea e credibil.

Mai există și plata cu ora pentru profesori, unde Pîslaru spune că se preconizează dublarea: „E o remediere a situației pe care au reclamat-o și cei din sector”

Pîslaru mai spune ceva important: „Lucrurile arată mult mai bine decât în sesiunea din 17 iulie”. Asta înseamnă negociere.

Iar legea salarizării nu este doar un concurs național de „cine mai primește ceva”. Este și jalon în PNRR. Adică România are de făcut o reformă coerentă a salarizării publice, nu încă o cârpeală în care fiecare categorie obține câte un spor după cine blochează mai bine Piața Victoriei.

Bolojan și Pîslaru au aici o poziție perfect rezonabilă: salarii mai bune, da; promisiuni fără acoperire, nu. Corectarea nedreptăților, da. Aruncarea deficitului în aer pentru două luni de liniște socială, nu.

Sindicatele au tot dreptul să negocieze dur. Asta este meseria lor. Dar dacă Guvernul vine cu creșteri pentru peste 75% dintre angajații din sănătate, o grilă nouă și creșteri substanțiale în educație, plus dublarea plății cu ora, poate că înainte de fluier, pancartă și grevă generală merită citită și oferta.

Altfel ajungem la forma supremă a dialogului social românesc: Guvernul spune „vă mărim salariile”, iar răspunsul vine imediat:
„Inacceptabil. Cât?”
(Declarațiile lui Pîslaru în comentarii)

Nicușor Dan a atacat la CCR legea care obligă concubinele să își depună declarația de avere.
Nicușor Dan a ajuns în situația minunată în care trebuie să repare la CCR ceea ce PSD a reușit să strice în numele integrității. E un soi de service constituțional: PSD aduce mașina cu trei roți și spune foarte serios că așa a ieșit din fabrică.

Formularea de la Cotroceni este aproape neobișnuit de dură despre amendamentele PSD votate în Parlament: „prevederi arbitrare și flagrant neconstituționale”. Când președintele folosește „flagrant” într-un document despre o lege votată de Parlament, nu mai vorbim despre o virgulă pusă aiurea. Vorbim despre momentul în care Constituția ridică mâna și întreabă dacă parlamentarii PSD și AUR au citit-o sau doar au auzit lucruri bune despre ea.

Totul pornește de la un obiectiv perfect legitim: mai multă transparență. Nicușor Dan spune chiar asta: „Avem nevoie de mai multă transparență și credibilitate în exercitarea funcțiilor și demnităților publice.” Problema este continuarea: un obiectiv legitim nu justifică reguli arbitrare și neconstituționale. Pe românește: nu poți apăra statul de drept încălcând regulile statului de drept.

Unul dintre amendamente extinde obligațiile privind declarațiile de avere asupra „persoanei care are relații asemănătoare acelora dintre soți”. Sună juridic până când întrebi ce înseamnă concret. Cine stabilește că relația e „asemănătoare”? De cât timp? Cu ce criterii? Cu facturi comune? Cu două concedii și parola de Netflix? Exact aici apare problema semnalată în sesizare: formula nu are repere obiective și poate lăsa loc unor interpretări subiective.

Ironia este și mai frumoasă: Mirabela Grădinaru și-a publicat declarația voluntar. Nicușor Dan explică limpede că publicarea averii partenerului poate fi o decizie personală, așa cm au făcut chiar ei. Deci discuția nu este „transparență sau secretomanie”. Discuția este dacă PSD poate transforma o relație personală într-un statut juridic vag, căruia îi atașează apoi sancțiuni. Diferență mică pentru propagandă. Destul de mare pentru Constituție.

Și mai există amendamentul privind încetarea automată a unui mandat deja în exercitare. Sesizarea prezidențială îl atacă prin principiul neretroactivității: legea nouă produce efecte pentru viitor, nu se întoarce în timp ca să schimbe regulile după ce partida a început. Constituția nu este VAR-ul Parlamentului: nu dai gol, schimbi regulamentul și apoi anulezi meciul din etapa trecută.

Aici ajungem la partea politică interesantă. PSD vorbește din nou despre putere, guvernare și conducerea țării, dar produce simultan amendamente despre care Președinția ajunge să folosească sintagma „flagrant neconstituționale”. Nu e tocmai reclama ideală pentru competență instituțională.

Iar Nicușor Dan are și el o problemă politică greu de ascuns sub formulări prezidențiale elegante. Dacă vrea o relație apropiată cu PSD și îi consideră un partener indispensabil pentru stabilitatea politică, atunci trebuie să accepte și factura: uneori ajunge să trimită la CCR legile produse tocmai de oamenii cu care trebuie să construiască acea stabilitate.

Pentru că stabilitatea nu înseamnă să ții un partid într-o vitrină și să scrii dedesubt „Nu atingeți, fragil”. Stabilitatea înseamnă și să-i spui lui Grindeanu când oamenii lui au trecut de gardul constituțional.

De data aceasta, mesajul prezidențial este greu de interpretat altfel: „prevederi arbitrare și flagrant neconstituționale.”

Traducere din limba Cotroceniului în română simplă:
Băieți, înainte să vă pregătiți din nou să conduceți România, poate ar fi util să citiți și instrucțiunile.
Se numesc Constituția României.
(Ce spune administrația prezidențială, în comentarii)

„Fabricat în România”-industria de apărare. Ministrul Radu Miruță s-a dus la Mediaș și a găsit ceva extrem de periculos pentru politica românească: o fabrică în care chiar se fabrică ceva.
Nu o strategie. Nu un memorandum. Nu o comisie care analizează oportunitatea înființării unei alte comisii. Ci vehicule militare, oameni la muncă și linii de producție.

Miruță spune simplu: „Fabricat în România începe să fie o realitate din ce în ce mai bine conturată în industria de apărare, nu doar un obiectiv.”

Aici e diferența dintre patriotismul de Facebook și patriotismul industrial. Primul vine cu trei steaguri, două semne de exclamare și cineva care urlă că „ne vindem țara”. Al doilea vine cu hale, utilaje, ingineri, salarii și produse pe care chiar scrie „Fabricat în România”.

La Otokar, spune Miruță, aproximativ 100 de vehicule militare COBRA II sunt deja în diferite faze de producție și ar trebui finalizate până la sfârșitul anului.

Adică Armata Română cumpără tehnică militară, dar o parte din bani nu mai pleacă pur și simplu din țară cu primul avion. Rămân aici sub formă de producție, salarii, competență și industrie.

Până acum am avut modelul românesc clasic: cumpărăm tehnologie străină, facem poza la livrare și după zece ani descoperim că tot străinii trebuie să vină să ne explice unde se află butonul de pornire.

Miruță vrea altceva.
„Dacă România investește miliarde în apărare, cât mai mult din această investiție trebuie să rămână în România.”
Exact.

Pentru că atunci când dai miliarde pe apărare există două variante. Poți cumpăra doar niște vehicule. Sau poți cumpăra vehicule și, odată cu ele, să construiești o industrie.

Una este cheltuială.
Cealaltă este investiție.

La Rheinmetall, potrivit lui Miruță, se dezvoltă capacități pentru producerea în România a platformelor SKYNEX, SKYRANGER și LYNX.

Și aici apare partea amuzantă.
Miruță spune că una dintre dezinformările răspândite era că mașina de luptă „se face în Ungaria și o luăm de acolo”.

Răspunsul lui:„Nu, începe să fie fabricată și la noi, nu doar în Germania.”

Asta trebuie să fie foarte neplăcut pentru industria conspirațiilor.

Când ai o hală, câteva sute de angajați și echipamente pe linia de producție, devine puțin mai greu să explici că totul este o conspirație globalistă.

Nu imposibil.

Dar mai greu.

În cele două fabrici lucrează deja, spune Miruță, peste 650 de angajați români, pregătiți inclusiv în România, Turcia și Germania.

Asta înseamnă know-how.

Iar know-how-ul este exact lucrul care ne-a lipsit de prea multe ori când România a făcut achiziții mari: am cumpărat produsul, dar n-am cumpărat și capacitatea de a-l produce, întreține, dezvolta și integra în economia noastră.

Miruță spune foarte bine că România trebuie să rămână nu doar cu echipamentul, ci și cu „tehnologia, producția, locurile de muncă, specializarea oamenilor și capacitatea industrială pe termen lung.”

Asta este politica industrială adevărată.

Nu „Cumpără românește!” strigat de cineva care filmează cu telefon american, postează pe platformă americană și pleacă apoi cu mașina germană.

Ci fabrici românești integrate în lanțuri industriale occidentale, cu muncitori români care învață tehnologii pe care mâine le putem folosi și dezvolta aici.

Și poate cea mai bună observație a lui Miruță este asta:

„Se pot spune multe neadevăruri despre SAFE și despre înzestrarea Armatei. Fabricile, oamenii și echipamentele aflate deja pe liniile de producție sunt însă mai greu de contrazis.”

Exact.

Propaganda are o problemă teribilă cu realitatea fizică.

Poți spune că fabrica nu există.

Dar fabrica continuă obraznic să existe.

Poți spune că nu se produce nimic.

Dar vehiculul continuă insolent să iasă de pe linia de producție.

Poți spune că România nu câștigă nimic.

Dar cei 650 de oameni continuă cu o lipsă totală de respect față de narativ să meargă la muncă.

Miruță vorbește despre următorul pas: mai multe companii românești introduse în aceste lanțuri de producție, producție accelerată și echipamente livrate mai repede Armatei.

Acolo trebuie dus proiectul.

Pentru că România nu trebuie să transforme miliardele pentru apărare într-un gigantic catalog de cumpărături externe.

Trebuie să transforme măcar o parte din ele într-o industrie românească de apărare care rămâne aici după ce contractele se termină.

Miruță rezumă perfect:

„Nu vrem doar să cumpărăm pentru România. Vrem să producem în România și să păstrăm aici capacitatea de a produce și mâine.

Asta este, de fapt, suveranitatea economică.
Nu să țipi „suveranitate” până răgușești.
Ci să ai fabrica.
(Declarațiile ministrului în comentarii)

Traian Băsescu îl laudă pe Ilie Bolojan: „A făcut bine cu reducerea de cheltuieli. A realizat obiectivul să reducă deficitul cu un procent din PIB”.
Traian Băsescu a ajuns, în sfârșit, la concluzia la care cifrele ajunseseră înaintea lui: Bolojan a făcut ce trebuia făcut.
„Până la urmă, l-am boscorodit pe Bolojan. A făcut bine cu reducerea de cheltuieli”, spune fostul președinte. Exact. Pentru că România ajunsese în situația minunată în care statul cheltuia bani ca un miliardar, dar îi producea ca un văr care te sună pe 24 ale lunii să-l împrumuți până la salariu.

Băsescu îi reproșează taxele suplimentare. E o critică legitimă. Nimănui nu-i plac taxele, mai ales celui care le plătește. Dar partea importantă vine imediat după: „A realizat obiectivul să reducă deficitul cu un procent din PIB”. Aici se termină folclorul politic și începe matematica. Un procent din PIB nu este un slogan, nu este o conferință de presă și nici o fotografie cu trei lideri care anunță că „au avut discuții constructive”. Este o gaură mai mică în buget.

Și mai spune ceva Băsescu: reducerea deficitului este ceea ce „a făcut ca agențiile să nu ne ducă la categoria nerecomandată pentru investiții”. Bolojan a reușit să țină România de partea bună a gardului, în timp ce o bună parte din politică se certa dacă gardul trebuie vopsit roșu, galben sau tricolor.

România este încă pe ultima treaptă din categoria recomandată investițiilor. Moody’s a păstrat perspectiva negativă, Fitch ne ține sub observație, iar Standard & Poor’s urmează pe 2 octombrie. Cu alte cuvinte, nu suntem olimpici. Suntem elevul care a luat cinci și profesorul spune: „Bine, dar să vedem și lucrarea următoare”. Diferența este că alternativa la cinci nu era patru. Era să plătim cu toții nota de plată.

De asta discuția despre Bolojan trebuie scoasă din zona simpatiei. Poți să nu-ți placă omul. Poți să nu-ți placă stilul. Poți să-l „boscorodești”, cm spune Băsescu. Dar când deficitul scade, cheltuielile sunt tăiate și ratingul rămâne deasupra pragului de junk, realitatea are obicieiul să nu țină cont de sondaje și de orgolii.

Iar asta este poate cea mai mare problemă a adversarilor lui Bolojan: au sperat să eșueze și au primit în schimb cifre. Cifrele sunt niște adversari îngrozitori. Nu pot fi întrerupte în studio, nu pot fi acuzate că sunt „useriste” și nici nu pleacă din partid când nu primesc funcție.

Bolojan nu a rezolvat tot. Nici pe departe. Dar a făcut exact lucrul pe care politica românească îl evită de obicei cu talent: a început să taie din cheltuieli înainte să ne taie piețele financiare accesul la bani.

Și când până și Traian Băsescu spune că ai făcut bine, probabil situația e destul de clară.
Sau foarte gravă.
În cazul României, de obicei sunt valabile ambele.
(Declarațiile lui Băsescu în comentarii)

PSD începe din nou să-și caute aliați prezentabili. AUR e bun la voturi, dar nu prea dă bine în fotografia trimisă agențiilor de rating. Așa că reapare UDMR. Politica românească: întâi faci majoritatea, după aceea cauți pe cineva care să-i dea aparență de seriozitate.

Cseke Attila spune că UDMR vrea o „coaliție mare” și că „întotdeauna există posibilitatea să ne aşezăm la masă, să discutăm şi să cădem de acord”. În plus, consideră că în septembrie România ar trebui să aibă deja un guvern cu puteri depline.

Se caută din nou o formulă suficient de prezentabilă încât să poată fi arătată și agențiilor de rating fără să înceapă alarma de incendiu.

Pentru că aici este partea pe care PSD încearcă de trei luni s-o ascundă sub covor: PSD, cu sprijin parlamentar de la AUR, putea să-l dea jos pe Bolojan și putea încerca să construiască o altă majoritate. Prima parte chiar au făcut-o împreună: moțiunea PSD-AUR a dat jos Guvernul Bolojan pe 5 mai.

Și atunci întrebarea este aproape obscen de simplă: dacă Grindeanu are soluția, de ce nu guvernează?

Pentru că între „avem voturi” și „avem voie să conducem economia ca pe filiala PSD de la județ” există ceva numit rating de țară.

Fitch s-a uitat pe 31 iulie și a spus BBB-, perspectivă negativă. Moody’s s-a uitat pe 7 august și a spus Baa3, perspectivă negativă. România a rămas, deocamdată, pe ultima treaptă de investment grade. Adică junk-ul n-a venit. Dar nici nu suntem exact într-un penthouse financiar cu șampanie și pianist. Suntem pe marginea balconului, iar agențiile ne întreabă politicos dacă intenționăm să coborâm pe scări sau să continuăm înainte.

Și asta explică foarte mult din spectacolul politic actual.

PSD a așteptat. Probabil sperând că Bolojan va rămâne cu eticheta de premier sub care România intră în junk. Ar fi fost perfect politic: tu dărâmi guvernul, aștepți retrogradarea și apoi intri în studio spunând că „Bolojan a distrus România”.

Doar că retrogradarea n-a venit.
Ce neplăcut când realitatea refuză scenariul.

Ba mai rău pentru adversarii lui Bolojan, Fitch a spus explicit că menținerea ratingului vine într-un context în care deficitul s-a redus mai repede decât anticipase agenția, dar a avertizat că instabilitatea politică și blocarea reformelor amenință consolidarea fiscală viitoare.

Cu alte cuvinte, problema nu pare să fie că s-au făcut prea multe reforme. Problema este ce se întâmplă dacă România se oprește din făcut reforme.

Exact aici începe comedia Grindeanu.

PSD respinge acum un guvern tehnocrat. Dar, potrivit informațiilor publicate azi, ar accepta un premier „independent”, cu condiția ca miniștrii să fie politici. Prima variantă PSD rămâne Sorin Grindeanu, iar printre numele considerate acceptabile apare și Alexandru Nazare.

Fantastic.

Nu vrem tehnocrați. Vrem doar un tehnocrat suficient de tehnocrat încât să inspire încredere creditorilor și suficient de politic încât să nu deranjeze PSD.

Cam ca și cm ai angaja un contabil independent cu condiția să nu se uite în contabilitate.

De aici și fascinația bruscă pentru Nazare.

În această construcție, Nazare riscă să primească cea mai românească fișă a postului posibilă: tu du-te și explică agențiilor că suntem serioși, iar noi rămânem aici și vedem cât de neserioși ne putem permite să fim.

Reforme?

Grindeanu nici măcar nu și-a construit căderea lui Bolojan în jurul unui proiect alternativ coerent de reformă. După moțiune, discursul lui a fost în primul rând despre plecarea lui Bolojan și despre construirea unei alte majorități. În alte intervenții, a atacat chiar reformele guvernului Bolojan drept concedieri și austeritate.

Asta este partea magnifică.

Dai jos omul care face reforme fiindcă nu-ți plac reformele. După aceea trebuie să convingi agențiile de rating că vei continua reformele.

Iar acum apare UDMR cu propunerea unei „coaliții mari”. Cseke spune inclusiv că soluția trebuie să fie politică și că partidele trebuie să revină la dialog.

Sigur că da.
Pentru PSD, UDMR are un avantaj enorm față de AUR: arată bine în fotografie când poza ajunge la Bruxelles și la agențiile de rating.

AUR îți poate da voturi.
UDMR îți poate da respectabilitate.
PNL-iștii cu suflet de PSD îți pot da fraierul de serviciu, Nazare, care să fie vinovat de retrogradare.
Ponta poate aduce ce mai poate aduce Ponta.

Și, dacă îi pui pe toți împreună, poate iese ceea ce Grindeanu pare să caute: un guvern de junk cu ambalaj de investment grade.

Aici este teza esențială.
PSD nu are o problemă matematică.
PSD a demonstrat deja că poate strânge voturi împreună cu AUR atunci când obiectivul este să-l dea jos pe Bolojan.

Problema apare a doua zi.
Când trebuie să guvernezi.
Când trebuie să împrumuți România.
Când trebuie să vorbești cu Bruxelles-ul.
Când trebuie să explici de unde scoți banii.

Când Fitch, Moody’s și S&P nu votează în Parlament și nici nu pot fi convinse cu o funcție de secretar de stat.

Agențiile au transmis deja avertismentul: ratingul este încă investment grade, dar perspectiva rămâne negativă, iar riscurile fiscale și politice sunt reale.

Nu există amendament PSD la matematică.
Nu poți negocia deficitul la restaurant.
Nu poți da vina pe USR pentru dobândă.

Și nu poți trimite un ministru de Finanțe la agențiile de rating să spună: „Știți, reformele nu le facem chiar acum, dar vă rugăm să apreciați intenția.”

De aceea Bolojan încă îi încurcă teribil.

Pentru că cât timp România rămâne investment grade după măsurile lui, devine mult mai greu să explici publicului că problema a fost omul care încerca să reducă deficitul și că soluția este tocmai coaliția celor care l-au dat jos.

Iar dacă Grindeanu ajunge premier și reformele sunt diluate, atunci la următoarea evaluare nu mai există Bolojan în față.

Există Grindeanu.

Și acesta cred că este motivul pentru care vedem atâta dans în jurul formulelor de guvernare.

PSD+AUR poate produce voturi.
Dar Grindeanu caută UDMR, independenți, liberali nemulțumiți și eventual un Nazare în vitrină pentru ceva mult mai valoros:

credibilitate împrumutată. Pentru că atunci când propriul program economic riscă să primească junk, primul instinct al politicii românești nu este să schimbe programul.

Este să găsească pe cineva cu rating bun care să-l prezinte.
Nazare are o singură misiune de la Grindeanu: să-i fraierească pe cei de la agenții.
Dacă nu poate să-i fraierească, Nazare este de vină că România a intrat în junk și aia e. Grindeanu nu are probleme prea mari dacă are pe cine să dea vina dacă România intră în junk. Iar Nazare e candidatul vinovat perfect, pe lângă noi care vom plăti taxe și impozite mai mari.
(Ce spun sursele PSD în comentarii)

Anca Alexandrescu dă alarma în lumea suveranistă. Victor Ponta își face din nou partid. Când Ponta anunță un partid nou, PSD-ul își verifică instinctiv buzunarele. Nu pentru că i-a dispărut portofelul. Ci electoratul.
Anca Alexandrescu spune că Ponta încearcă să „spargă valul suveranist”. Posibil. Dar există o problemă cu teoria asta: Victor Ponta nu ia doar de la AUR. Ia foarte bine și de la PSD. Și avem deja proba.

La prezidențialele din 2025, Ponta a luat 13,04%, adică peste 1,23 milioane de voturi. Mai interesant este că, potrivit analizei CURS, 40,6% dintre alegătorii PSD ar fi votat cu Ponta, în timp ce candidatul susținut oficial de PSD, Crin Antonescu, ar fi luat doar 39% dintre ei. Cu alte cuvinte, PSD avea candidat, partid, primari și organizații. Ponta avea Ponta. Și aproape că a câștigat competiția internă a PSD fără să mai fie în PSD.

Iar candidatura lui a avut un efect politic foarte concret: a fragmentat bazinul din care încerca să se alimenteze candidatul coaliției și Nicușor Dan a intrat în turul al doilea. Nu trebuie să inventăm laboratoare secrete când matematica electorală stă liniștită pe masă și râde de noi.

Acum Ponta revine cu un partid.
Și întrebarea serioasă nu este dacă „trădează suveranismul”. Întrebarea este: pentru cine lucrează efectul politic al partidului său?

Anca Alexandrescu spune chiar ea despre noua construcție că ar urma „să ia nu numai de la AUR, ci și de la PSD”. Aici devine interesant. Pentru că dacă îi iei parlamentarului lui Grindeanu scaunul, nu contează prea mult dacă ai făcut-o în numele globalismului, suveranismului sau pescuitului sportiv. Grindeanu tot pe jos ajunge.

Și tocmai Grindeanu este omul care, în ultimele săptămâni, a început să vorbească tot mai relaxat despre relația cu AUR. În iulie spunea că nu mai exclude un guvern cu AUR, iar ulterior reproșa partidului lui Simion că nu sprijinise suficient formula politică dorită de PSD. Asta nu mai este flirt. E deja momentul în care unul întreabă de ce celălalt nu i-a răspuns la mesaj.

Grindeanu vorbește despre un guvern construit în jurul PSD, fără PNL și USR, și speră la o formulă cu puteri depline până spre finalul lui august. Problema este aritmetica. PSD are nevoie de voturi. Iar AUR este marele rezervor parlamentar din apropiere.

Numai că o asemenea apropiere PSD–AUR ar crea o problemă politică uriașă pentru Nicușor Dan. Președintele s-ar trezi în fața unei majorități dominate de exact combinația politică pe care nu și-ar dori-o la Palatul Victoria.

Și atunci apar două scenarii mult mai interesante decât poveștile cu păpușari invizibili.

Primul: Ponta îi rupe suficient din PSD și din zona suveranistă încât să facă imposibilă construcția imaginată de Grindeanu. Ar fi pentru a doua oară când simpla prezență a lui Ponta pe tablă produce un rezultat favorabil lui Nicușor Dan. În 2025, fragmentarea votului l-a ajutat să ajungă în finală. Acum ar putea fragmenta parlamentarii necesari unei alternative PSD–AUR.

Al doilea scenariu este chiar mai românesc: noul partid devine partidul-bidon în care intră parlamentari plecați din AUR, independenți și nemulțumiți de prin alte părți, după care oamenii aceștia devin negociabili pentru construirea unei majorități PSD-PONTA-AUR (prin plecările la noul partid al lui Ponta)

Dar cea mai interesantă parte a declarației Ancăi Alexandrescu este alta.
Ea spune: „Nu vreau să fiu părtașă la o asemenea trădare a suveraniștilor” și anunță că „cel mai probabil, în următoarele două săptămâni, vom avea un nou guvern”.

Asta vine după o perioadă în care Alexandrescu s-a poziționat favorabil ideii unei apropieri PSD–AUR și l-a avut chiar pe Grindeanu în emisiune discutând despre configurația politică următoare.

De aceea mesajul ei merită citit și invers.

Nu cumva panica este tocmai semnalul că formula PSD–AUR începe să se îndepărteze?
Poate Ponta vrea să rupă AUR.
Poate vrea să rupă PSD.

Poate vrea doar să existe suficient de mult parlamentar pe piața liberă încât următoarea majoritate să nu poată fi făcută fără negociere.

Dar un lucru este cert: dacă Victor Ponta începe să pescuiască din bazinul PSD, Sorin Grindeanu n-ar trebui să râdă. Ultima dată când PSD a spus că Ponta nu-i ia electoratul, electoratul n-a primit comunicatul.

Iar Nicușor Dan probabil privește spectacolul cu un interes aparte.
Pentru că uneori cel mai bun aliat politic nu este omul care te susține.
Este omul care îți încurcă adversarii.
(Declarațiile Ancăi Alexandrescu în comentarii)