Psiholog Roxana-Anca Simionescu

PERICOLUL CONSTELAȚIILOR FAMILIALE FACILITATE DE PERSOANE FĂRĂ FORMARE ÎN PSIHOTERAPIE

Partea a IV-a – Emoția intensă nu este același lucru cu vindecarea

În episoadele anterioare am vorbit despre proiecții și despre modul în care interpretările pot influența felul în care înțelegem trecutul.

Astăzi vreau să discutăm despre un alt aspect esențial.

Este suficient să retrăiești o emoție puternică pentru a te vindeca?

Răspunsul meu, ca psiholog și psihoterapeut, este: nu.

Foarte multe persoane descriu experiența unei constelații familiale prin expresii precum:

"Am plâns enorm."

"Am simțit ceva ce nu am mai simțit niciodată."

"Am avut impresia că s-a rupt ceva din mine."

Toate acestea pot fi experiențe emoționale autentice.

Însă intensitatea unei emoții nu reprezintă dovada că s-a produs și o vindecare.

De fapt, uneori poate însemna exact opusul.

Trauma nu se vindecă doar pentru că a fost reactivată.

Trauma se vindecă atunci când persoana se simte suficient de în siguranță pentru a înțelege ceea ce trăiește, pentru a da sens experienței și pentru a integra emoțiile fără să fie copleșită de ele.

Acesta este unul dintre principiile fundamentale ale psihoterapiei moderne.

Un profesionist nu urmărește să provoace cea mai puternică emoție.

El urmărește să creeze suficientă siguranță încât persoana să poată rămâne în contact cu emoțiile sale fără să fie inundată de ele.

Pentru că există o diferență uriașă între:

a retrăi trauma și a procesa trauma.

Prima poate lăsa persoana la fel de rănită sau chiar mai vulnerabilă.

A doua îi oferă posibilitatea de a-și reorganiza experiența, de a-și recâștiga sentimentul de control și de a merge mai departe.

De aceea, întrebarea importantă după orice intervenție nu este:

"Cât de intens a fost?"

Este:

"Mă simt mai înțeles? Mai integrat? Mai liber decât înainte?"

Vindecarea autentică nu se măsoară în lacrimi.

Nu se măsoară în dramatismul experienței.

Se măsoară în felul în care începi să trăiești după aceea.

În relațiile tale.

În alegerile tale.

În liniștea ta interioară.

Acesta este motivul pentru care orice metodă care lucrează cu trauma are nevoie de competență, responsabilitate și un cadru terapeutic sigur.

Va urma: Partea a V-a – De ce competența profesională nu este un detaliu, ci o condiție esențială atunci când lucrezi cu suferința umană.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Partea III - Când poveștile ajung să înlocuiască realitatea https://www.facebook.com/share/p/1Jc9F9NBdR/

Omul, ca şi animalul, a supraviețuit perioadelor glaciare în hoardă sau într-o colectivitate numeroasă. Primul nostru reflev este acela de a ne strânge în grup şi „a face la fel ca toată lumea" iar excepțiile nu schimbă nimic din acest fapt. Ceva din noi ne împinge să ne „apărăm“ familia şi modul ei de viață și de gândire şi să-i reproducem comportamentul (loialități familiale conştiente şi inconştiente), oricare ar fi dorințele noastre conştiente de a face altfel. Şi dacă, pentru a ne deosebi, facem contrariul a ceea ce a fost făcut şi dacă părinții noştri au făcut acelaşi lucru, repetăm modul de revoltă al bunicilor noştri, reacționăm în loc să alegem şi să acționăm. Şi ciclul se reia de la capăt... Dar, atenție, a face contrariul nu înseamnă a ne elibera de părinții noştri, ci a fi legați de ei prin opoziție. Este încă o formă invizibilă de legătură şi de loialitate familială invizibilă. A fi liber în propriile tale alegeri înseamnă a face altfel. A deveni adult, a tăia cordonul ombilical şi a te eliber influența familiei înseamnă să poți face opțiuni în sine, eventual, să selectezi o altă formă şi alte criterii de judecată, de alegere și de viață.

Psihogenealogia Vindecarea rănilor familiale și regăsirea de sine
Anne Ancelin Schützenberger

Importanța conștientizării influenței legăturilor transgeneraționale asupra noastră se întemeiază pe constatarea că traumatismele şi „sarcinile neterminate" cărora nu li s-a dat un sens sau un sfârşit prin închiderea lor, chiar şi simbolică, reapar adesea pe durata mai multor generații sub formă de proastă dispoziție, de maladie, de morți tragice sau premature, de riscuri asumate care sfârşesc tragic sau de accidente. Şocuri, suferințe, dureri, drame, traume nerezolvate, doliuri nefăcute, „morți violente“, „maladii", secrete personale sau de familie, tot ce rămâne neterminat, câteodată de secole, nerezolvat de către generațiile precedente, poate să se transmită și să marcheze generațiile următoare în moduri diverse, variate, profunde şi uneori tragice. Nu numai „păcatul", vinile şi erorile sunt transmise din generație în generație, fără să fie rezolvate, există şi evenimente marcante, ba chiar şi fericite.

Terapia prin regresii in vieti anterioare sunt sedinte de terapie in care folosesti informatii si experiente din vietile tale anterioare pentru a-ti imbunatati prezentul!

Accesand vietile tale anterioare, poti identifica lucrurile pe care le-ai invatat pana acum si pe care le mai ai de invatat de acum incolo si ai posibilitatea sa gasesti in tine resurse si abilitati pe care nu stiai ca le ai si le-ai cultivat in vietile tale trecute.

O regresie intr-o viata anterioara te ajuta sa-ti recadrezi perspectiva asupra vietii si asupra propriei tale vieti.

In cadrul unei sesiuni de regresie in vietile anterioare, cu ajutorul unui terapeut, iti accesezi viata trecuta care iti va oferi informatiile cele mai relevante in acord cu intentia tale. De aceea, pentru un proces terapeutic eficient este nevoie sa pornesti cu intentii clare si acestea pot varia de la: a vrea sa vindeci relatia cu mama sau cu tata, a vrea sa inveti sa te bucuri de viata ta, iti doresti o relatie de cuplu implinita, vrei sa iti accesezi puterea si curajul pentru a lansa business-ul la care visezi de ceva timp, la a te lasa de vicii din cauza carora iti pierzi treptat sanatatea, vitalitatea, familia, respectul de sine.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Ce parare aveti despre regresie - Dr prof C D Dulcan Iata parerea prof dr Dulcan, cu care o sa avem o editie in direct a...

📝𝐏𝐎𝐕𝐄𝐒𝐓𝐄 cu tâlc!

(metafore despre minte, frică, libertate, alegeri și umanitate)

Când mama m-a lăsat la bunici pentru două săptămâni de vară, credeam că o să mor de plictiseală. Dar nu mă așteptam să mor de murdărie.

Prima seară, după ce am alergat toată ziua prin livadă cu verii mei mai mici, am intrat în casă transpirat și plin de praf, gata să fac un duș lung și fierbinte.

— Unde e baia? am întrebat, căutând cu privirea prin casa cu trei camere.

Bunica s-a uitat la mine și a râs.

— Baia e în curte, la WC. Dar tu vrei să te speli, nu-i așa?

Am dat din cap, neînțelegând de ce întrebarea ei suna ca o ghicitoare.

— Hai cu mine în bucătăria de vară.

Am urmat-o într-o încăpere mică, unde o sobă de tuci încă păstra mirosul lemnelor arse, iar în mijloc trona un lighean mare de zinc.

— Asta e baia ta, a spus ea zâmbind.

— Glumești, nu? Unde e cabina de duș? Sau măcar o cadă?

— Băiete, în casa asta apa caldă nu vine singură. Trebuie să o faci.

Am privit-o nedumerit.

— Mai întâi aduci apa de la fântână. Apoi faci focul. Încălzești apa. O amesteci cu cea rece și abia după aceea te speli. Și ai grijă de fiecare cană de apă. Nimic nu se risipește.

Prima încercare a fost un dezastru.

Am vărsat apa pe drum, n-am știut să aprind focul, iar când, într-un târziu, apa s-a încălzit, era ba prea fierbinte, ba prea rece.

Bunica mă privea amuzată.

— La oraș aveți toate, dar tocmai de aceea nu mai știți câtă muncă stă în spatele lucrurilor simple.

Mi-a arătat cm să folosesc buretele, cm să mă săpunesc metodic și cm să mă clătesc fără să risipesc apă.

Totul părea un ritual.

În fiecare seară deveneam puțin mai priceput.

În a treia zi aprindeam singur focul.

În a cincea încălzeam apa fără ajutor.

În a zecea, nu mai vedeam ligheanul ca pe o lipsă, ci ca pe un timp numai al meu.

În timp ce apa se încălzea, stăteam pe prag și priveam cerul.

Ascultam greierii.

Simțeam mirosul lemnelor.

Nu mă grăbea nimeni.

Într-o seară, bunica m-a întrebat:

— Știi de ce îmi place să mă spăl așa?

— De ce?

— Pentru că mă obligă să încetinesc. Și când încetinești, începi să vezi lucruri pe care altfel le pierzi.

Am înțeles atunci că nu vorbea doar despre spălat.

Vorbea despre viață.

În ultima seară, în timp ce turnam ultima cană de apă peste mine, am simțit un nod în gât.

— O să-mi lipsească...

Bunica a zâmbit.

— Nu ligheanul o să-ți lipsească. Ci omul care ai fost aici.

Ani mai târziu, de fiecare dată când deschid robinetul și apa caldă începe să curgă fără niciun efort, îmi amintesc de bucătăria aceea de vară.

De ligheanul de zinc.

De focul făcut cu lemne.

De găleata adusă de la fântână.

Și îmi dau seama că adevărata lecție nu era despre cm să te speli.

Era despre recunoștință.

Despre răbdare.

Despre respectul față de muncă.

Despre faptul că valoarea unui lucru nu stă în cât de modern este, ci în cât de conștient îl trăiești.

TÂLCUL

Comoditatea ne face viața mai ușoară, dar nu ne învață neapărat să prețuim ceea ce avem.

Uneori, tocmai lipsa ne arată adevărata valoare a lucrurilor pe care le considerăm firești.

Nu ceea ce primești îți schimbă viața, ci ceea ce înveți să apreciezi.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Înainte de a putea dărui cu adevărat, avem nevoie să cultivăm în noi ceea ce dorim să oferim altora.

Este greu să oferi liniște atunci când în interiorul tău este doar haos. Este greu să inspiri încredere dacă tu însuți nu ai descoperit încă ce înseamnă să ai încredere. Și este dificil să îi conduci pe alții pe un drum pe care nu ai avut curajul să pășești.

Asta nu înseamnă că trebuie să fim perfecți înainte de a ajuta pe cineva. Înseamnă că este responsabil să continuăm propria noastră dezvoltare, pentru ca ceea ce oferim să izvorască din experiență, autenticitate și integritate, nu doar din teorie sau din bune intenții.

Prima responsabilitate pe care o avem este față de noi înșine. Să învățăm. Să ne vindecăm. Să creștem. Nu din egoism, ci pentru că un om care își asumă propria evoluție devine o prezență care sprijină, nu o povară pentru cei din jur.

Mai întâi învață, apoi împărtășește.
Mai întâi construiește, apoi dăruiește.
Mai întâi cultivă în tine ceea ce dorești să vezi în lume.

Pentru că ceea ce oferim celorlalți nu vine din ceea ce declarăm că suntem, ci din ceea ce am devenit.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Gânduri pline de sens - Louise Hay

- Oamenii care ne-au făcut să suferim, erau la fel de speriați ca și noi.
- Ne formăm credințele încă din copilărie și apoi trecem prin viață, creând situații care s-ar potrivi acestora.
- Trecutul pleacă pentru totdeauna. Este un fapt și nu mai poate fi nimic făcut. Totuși, ne putem schimba gândurile despre trecut. Este stupid să ne pedepsim pentru faptul că cineva ne-a jignit cu mult timp în urmă.
- Trebuie să facem o alegere: să ne eliberăm și să îi iertăm pe toți, fără excepție, mai ales pe noi înșine. Chiar dacă nu știi cm să o faci, este suficient doar să o vrei foarte mult.
- Când o persoană se îmbolnăvește este necesar să se uite în inima sa pentru a vedea pe cine să ierte.
- Ceea ce credem despre noi înșine, devine o realitate. Fiecare gând ne creează viitorul.
- Acceptarea și aprobarea de sine – cheia spre schimbarea pozitivă în viața noastră.
- A te iubi înseamnă a sărbători însăși existența personalității tale și a fi recunoscător lui Dumnezeu pentru acest dar al vieții.
- Tot ceea ce oferi, aceea primești.
- Pentru a-l schimba pe celălalt trebuie mai întâi să te schimbi pe tine. Trebuie să îți schimbi modul în care gândești.
- Cu cât mai mult te conduci după o afirmație, cu atât mai repede trebuie să te dezici de aceasta. Ideile obsesive sunt periculoase.
- Dacă în viață ceva ți se pare ușor, nu este o lecție, este un lucru pe care deja îl cunoști.
- Corpul nostru ne vorbește tot timpul. Trebuie doar să găsim timp pentru a-l asculta! Fiecare celulă din corpul nostru reacționează la fiecare gând și la fiecare cuvânt.
- Autocritica – este includerea propriului ego. În acest mod ți-ai obișnuit mintea să te înjosească și să te împotrivească schimbărilor constante. Acum, pur și simplu îți este greu să nu acorzi atenție la ceea ce îți spune.
- Alungă gândurile care te fac nefericit. Fă lucrurile care îți plac; întâlnește-te cu oamenii cu care te simți bine.
- Pentru a deveni proprietarul tuturor lucrurilor mari, trebuie mai întâi de toate să crezi că acestea sunt posibile.
- Toată lumea, inclusiv eu , port responsabilitatea pentru toate evenimentele bune și rele din viața mea.
- Iubirea vine atunci când nu ne așteptăm deloc. Căutarea permanentă a dragostei nu va duce la selectarea partenerului potrivit, ci va genera doar depresie și nenorocire. Dragostea nu există în exterior, ci se află întotdeauna în interiorul nostru. Iubește și vei fi iubit.
- Cel mai bun lucru pe care îl putem da copiilor noștri – să îi învățăm să iubească.
- Vinovăția – un sentiment inutil. Niciodată nu va ajuta nimănui și nu va schimba nici o situație. Deci eliberează-te din închisoare.
- Fiecare dintre noi trece prin pierdere, trădare, umilire. Un semn de maturitate spirituală și înțelepciune este abilitatea de a uita lucrurile neplăcute și de a ierta pe cei ce le-au făcut. Ceea ce se face este în trecut. Uitând neplăcutul, rupem lanțurile care ne țin în trecut. Atâta timp cât nu ne vom învăța să iertăm, trecutul nu ne va lăsa și nu vom fi niciodată sănătoși, fericiți, prosperi.

Louise Hay, una din cei mai remarcabili psihologi în domeniul psihosomaticii, a avut și continuă să exercite un impact important în viața persoanelor care au trecut printr-o traumă psihică.
Ideile ei sunt expuse în cartea “You can heal your life” (Poți să îți vindeci viața).

PERICOLUL CONSTELAȚIILOR FAMILIALE FACILITATE DE PERSOANE FĂRĂ FORMARE ÎN PSIHOTERAPIE

Partea a III-a – Când poveștile ajung să înlocuiască realitatea

În primele două episoade am vorbit despre popularizarea constelațiilor familiale și despre rolul proiecțiilor în interpretarea experiențelor trăite.

Astăzi vreau să abordez un subiect extrem de important: modul în care se formează convingerile despre trecut.

Mulți dintre noi credem că memoria funcționează asemenea unei camere video.

Dar psihologia ne arată altceva.

Memoria umană nu înregistrează fidel fiecare eveniment. Ea reconstruiește permanent trecutul, influențată de emoții, context, informații noi și de sensurile pe care le atribuim experiențelor noastre.

De aceea, atunci când o persoană aflată într-o stare de vulnerabilitate emoțională primește interpretări ferme despre propria familie, există riscul ca acestea să înceapă să influențeze felul în care își amintește și înțelege trecutul.

Uneori apar întrebări precum:

"Poate chiar așa a fost..."

"Dacă, de fapt, mama nu m-a iubit?"

"Poate că tot ce trăiesc acum vine dintr-un secret de familie..."

Aceste întrebări sunt firești.

Problema apare atunci când o ipoteză este prezentată ca un adevăr.

În psihoterapie există o diferență esențială între:

„Hai să explorăm împreună această posibilitate.”

și

„Asta s-a întâmplat cu siguranță.”

Prima formulare deschide spațiu pentru reflecție.

A doua poate închide procesul și poate construi convingeri greu de pus ulterior sub semnul întrebării.

În cabinet, de multe ori nu căutăm să găsim cea mai spectaculoasă explicație.

Căutăm explicația care este susținută de realitatea persoanei, de istoria ei de viață și de ceea ce poate fi înțeles și integrat.

Uneori, adevărul este mai simplu decât ne-am imaginat.

Alteori, este mai complex.

Dar aproape niciodată nu încape într-o singură interpretare.

De aceea, orice profesionist care lucrează cu psihicul uman are o responsabilitate uriașă: să nu transforme presupunerile în certitudini și să nu ofere răspunsuri definitive acolo unde există încă întrebări.

Vindecarea autentică nu începe cu afirmații categorice.

Începe cu curiozitate, prudență și respect față de complexitatea fiecărei povești de viață.

Va urma: Partea a IV-a – Trauma: când trecutul nu este înțeles, ci reinterpretat.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu

Partea a II-a – Cum se amestecă proiecțiile și de ce emoția nu este întotdeauna un adevăr https://www.facebook.com/share/p/1G9AGVwKmM/

Principiul simplu 90/10 care ne influențează viața

Doar o mică parte dintre evenimentele vieții noastre depinde de hazard. În mare măsură, felul în care se desfășoară mai departe o zi este determinat de reacția noastră la ceea ce ni se întâmplă.

Această idee este adesea asociată cu scriitorul american Stephen Covey și este cunoscută drept principiul 90/10. De obicei, ea este explicată printr-un exemplu simplu, desprins din viața de zi cu zi.

Vă prezentăm modul în care regula 90/10 acționează în existența cotidiană.

Ce este „regula 90/10”?

Esența ei constă în faptul că există evenimente pe care nu le putem controla. Nu putem împiedica defectarea neașteptată a unui aparat pe care îl folosim, nu putem influența întârzierea unui zbor și nici nu putem schimba culoarea roșie a semaforului.

Însă ne putem controla reacția față de aceste evenimente.

Restul este rezultatul felului în care reacționăm: al modului în care ne comportăm într-o situație imprevizibilă, tensionată sau stresantă.

Imaginați-vă următorul scenariu.

Luați micul dejun împreună cu familia. Fiica dumneavoastră răstoarnă din greșeală o ceașcă de cafea direct pe cămașa dumneavoastră.

Săriți de pe scaun și începeți să țipați la ea, numind-o neîndemânatică. Îi reproșați soției că a lăsat ceașca prea aproape de marginea mesei. Vă repeziți în dormitor ca să vă schimbați, iar când vă întoarceți, vă găsiți fiica plângând: nu și-a terminat micul dejun și nu și-a pregătit lucrurile pentru școală.

Drept urmare, pierde autobuzul școlar. Soția dumneavoastră se grăbește la serviciu, iar dumneavoastră sunteți nevoit să vă duceți fiica la școală cu mașina.

Fiindcă întârziați, conduceți în grabă, încălcând regulile de circulație. Ajuns la serviciu cu întârziere, descoperiți că ați uitat acasă documentele de care aveați nevoie.

Ziua a început prost și continuă în același ritm. Așteptați cu nerăbdare să se sfârșească. Când reveniți acasă, vă dați seama că soția și fiica sunt într-o dispoziție apăsătoare. În relațiile voastre se instalează o tensiune tăcută.

De ce a fost ziua dumneavoastră atât de grea?

Pentru că fiica a vărsat din greșeală cafeaua?

Pentru că a pierdut autobuzul și a trebuit să o duceți la școală?

Pentru că traficul a fost aglomerat și ați întârziat la serviciu?

Sau pentru că ați reacționat prea dur la situația creată?

Cel mai probabil, factorul decisiv a fost tocmai reacția dumneavoastră. Nu puteați face nimic în privința cafelei vărsate, însă puteați alege felul în care să răspundeți acelui moment.

Și totuși, totul ar fi putut fi altfel.

Cafeaua se varsă pe hainele dumneavoastră. Fiica este pe punctul de a izbucni în plâns. Îi spuneți calm:

„Nu-i nimic. Încearcă doar ca data viitoare să fii puțin mai atentă.”

Mergeți în dormitor, vă schimbați și luați tot ce aveți nevoie pentru serviciu. Vă întoarceți în bucătărie și apucați să vedeți pe fereastră cm fiica dumneavoastră vă face cu mâna în timp ce urcă în autobuzul școlar.

Vă luați rămas-bun de la soție și plecați de acasă. Ajungeți la serviciu cu cinci minute mai devreme și îi salutați pe toți cu energie și bună dispoziție.

Două scenarii diferite. Ambele au început la fel, însă s-au încheiat în moduri cu totul distincte.

Totul ține de reacția noastră în fața evenimentelor. Desigur, nu tot ceea ce se întâmplă în viață depinde exclusiv de noi. Însă, în situațiile de zi cu zi, reacția noastră hotărăște adesea dacă o mică neplăcere se transformă sau nu într-o zi compromisă.

Învățați să reacționați cu mai mult calm — și veți fi mult mai puțin predispuși să vă tulburați ziua, atât vouă, cât și celor apropiați.

Dacă cineva vă depășește pe șosea, lăsați-l să treacă. Nu porniți într-o cursă inutilă. Ce importanță are dacă ajungeți la serviciu cu câteva secunde mai târziu?

Amintiți-vă de regula 90/10 și nu vă frământați din această pricină.

Dacă avionul întârzie și acest lucru vă dă peste cap programul întregii zile, nu vă revărsați nemulțumirea asupra angajaților aeroportului. Ei nu poartă vina.

Folosiți acest timp pentru lectură. Faceți cunoștință cu alți pasageri sau pur și simplu primiți această pauză cu liniște.

Nu aveți nimic de pierdut dacă încercați să aplicați regula 90/10 în propria viață.

Priviți-o nu ca pe o formulă rigidă, ci ca pe o aducere-aminte: între eveniment și reacția noastră există întotdeauna un spațiu al alegerii.

📝𝐏𝐎𝐕𝐄𝐒𝐓𝐄 cu tâlc!

(metafore despre minte, frică, libertate, alegeri și umanitate)

Au fost căsătoriți mai bine de cincizeci de ani.

În tot acest timp și-au împărțit bucuriile, grijile, reușitele și neputințele. Între ei nu existau secrete... cu o singură excepție.

În dulapul soției se afla o cutie veche de pantofi, iar ea îi ceruse încă din primii ani de căsnicie:

— Te rog să nu o deschizi niciodată.

Soțul i-a respectat dorința. N-a întrebat niciodată ce ascunde cutia și, de fiecare dată când o vedea, își amintea promisiunea făcută.

Anii au trecut.

Într-o zi, femeia s-a îmbolnăvit grav și, simțind că sfârșitul se apropie, l-a rugat:

— Adu-mi, te rog, cutia de pantofi.

Bărbatul a mers acasă, a luat cutia și, cu acordul ei, a deschis-o.

Înăuntru se aflau doar două păpuși croșetate... și un teanc impresionant de bani.

A rămas fără cuvinte.

— Cum este posibil? Ce înseamnă toate acestea?

Femeia a zâmbit cu blândețe.

— Înainte să ne căsătorim, bunica mi-a spus secretul unei căsnicii fericite. Mi-a spus că ori de câte ori voi fi foarte supărată pe tine, să nu mă grăbesc să rănesc cu vorbe. În schimb, să iau croșeta în mână și să fac o păpușă. Așa îmi voi liniști sufletul înainte să vorbesc.

Ochii bărbatului s-au umplut de lacrimi.

În peste cincizeci de ani de căsnicie erau doar două păpuși.

A îmbrățișat-o emoționat.

— Înseamnă că te-ai supărat pe mine doar de două ori...

Femeia a zâmbit din nou.

— Da...

Apoi el a privit din nou spre teancul de bani și a întrebat curios:

— Și atunci... de unde provin toți banii aceștia?

Femeia a izbucnit în râs.

— Ei bine... sunt banii pe care i-am câștigat din vânzarea tuturor celorlalte păpuși!

Tâlcul poveștii:

În orice relație apar momente de supărare. Diferența nu este dată de lipsa conflictelor, ci de felul în care alegem să le gestionăm. Uneori, un moment de răgaz înainte de a răspunde poate salva o conversație. Iar alteori... e bine să avem și simțul umorului, pentru că nicio căsnicie nu este perfectă.

Psiholog Roxana-Anca Simionescu