Anatol Basarab

Prost să fii, noroc să ai. Dar dacă nu mai ești prost?
Românul a lăsat o singură garanție socială care a funcționat vreodată în țara asta:
„Prost să fii, noroc să ai.”
Nu pensie. Nu sănătate. Noroc.
Era un sistem simplu și, trebuie să recunoaștem, echitabil.
N-aveai minte? Primeai noroc.
N-aveai noroc? Poate aveai minte.
N-aveai niciuna? Te făceai politician.
Fiecare pleca acasă cu ceva.
Acum însă am intrat într-o etapă nouă de dezvoltare.
Ne-am apucat de deșteptat.
Citim. Analizăm. Calculăm. Comparăm prețuri pe trei site-uri. Ne informăm din cinci surse. Ne certăm pe Facebook cu argumente, surse și note de subsol.
Și norocul?
Nimic.
Parcă l-au tăiat de la buget. La rectificare. Împreună cu bunul-simț.
Am renunțat la prostie, dar nimeni nu ne-a spus că pierdem și abonamentul.
Ba mai rău. Uneori ai impresia că norocul nu s-a desființat. Doar s-a privatizat. Se dă pe pile. Pe liste. Pe cunoștințe.
Te uiți în jur și vezi oameni care nu știu unde sunt, ce fac și de ce fac.
Și le merge perfect.
Investesc la nimereală și câștigă.
Pleacă fără hartă și ajung primii.
Semnează fără să citească și contractul iese în favoarea lor.
Tu stai, gândești, planifici, verifici de trei ori, faci și un plan B pentru planul B.
Și îți cade internetul exact când apeși „trimite”.
Nu înainte. Nu după. Exact atunci.
Ca și cm universul ar avea un departament special care te urmărește și așteaptă momentul.
Dar hai să fim cinstiți o clipă, pentru că proverbul nu e doar o glumă. E și o observație.
Prostul nu are noroc pentru că îl iubește cerul.
Prostul are noroc pentru că încearcă.
Nu vede riscul, deci nu se sperie. Nu calculează eșecul, deci nu-l amână. Nu verifică de trei ori, deci ajunge primul la ușă. Uneori ușa e închisă. Uneori e deschisă. Dar el e acolo.
Deșteptul, între timp, încă analizează dacă merită să bată.
Norocul nu are altă listă.
Norocul are aceeași listă. Doar că deșteptul nu s-a înscris la timp. Era ocupat să citească regulamentul.
Așa că proverbul românesc trebuie actualizat:
„Prost să fii, noroc să ai.
Deștept să fii, răbdare să ai.”
Multă.
Foarte multă.
Și, din când în când, măcar un minut de prostie curajoasă.
Că norocul nu vine la cei care au dreptate.
Vine la cei care apasă „trimite”.
Chiar dacă le cade internetul.
Anatol Basarab.

Antirușii mei preferați.

Am ajuns la o concluzie gravă. Am verificat-o de mai multe ori, sperând să greșesc.
Nu greșesc.
Unii dintre cei mai mari proruși din România sunt cei care se declară antiruși.
Nu cei cu Kalinka la nunți. Nu nostalgicii după salamul de la 1980. Ci oamenii cu steagul UE în poza de profil, cu „statul de drept” în fiecare a treia frază și cu un dispreț sincer, aproape religios, pentru tot ce vine de la Moscova.
Las să explic.
Actul I. Rusul de departe
Când lui Navalnîi i se întâmpla ceva, antirusul român nu dormea.
Otrăvire? Indignare.
Arestare? Postare.
Proces? Editorial.
Colonie penitenciară? Lumânare.
„Vai, democrația!”
„Vai, opoziția!”
„Vai, statul de drept!”
Și avea dreptate. Un opozant scos din joc prin dosare, închis, izolat, mort în detenție. Merită toată indignarea din lume.
Antirusul nostru știa atunci pe de rost un catehism întreg:
Când statul deschide dosare unui opozant, întreabă de ce acum.
Când un candidat e scos din cursă, întreabă cine câștigă.
Când presa aplaudă în cor, întreabă cine dirijează corul.
Când regimul spune „e agent străin”, cere probele.
Frumos catehism. Ține-l minte. Îl folosim imediat.
Actul II. Românul de aproape
Călin Georgescu. Dosare. Ridicat din trafic. Audieri. Percheziții. Trimis în judecată. Candidatură respinsă.
Și ce face antirusul nostru?
Nu întreabă de ce acum.
Nu întreabă cine câștigă.
Nu întreabă cine dirijează corul. Cântă în el.
Nu cere probele.
Spune o singură frază:
„Dacă l-au ridicat, ceva a făcut.”
Oprește-te puțin la fraza asta. Gust-o. Las-o să se topească pe limbă.
Știi unde o mai auzi? La Moscova. Exact fraza asta o spunea pensionarul din Tambov despre Navalnîi. „Dacă l-au închis, ceva a făcut.” „Statul știe mai bine.” „E omul străinilor, nu vezi?”
Antirusul român l-a disprețuit ani de zile pe pensionarul din Tambov. L-a numit victimă a propagandei. Om spălat pe creier. Produs tipic al regimului.
Acum vorbește ca el. Cuvânt cu cuvânt. Doar că de pe iPhone.
Actul III. Experimentul
Nu, Georgescu nu e Navalnîi. Navalnîi a murit într-o colonie arctică. Georgescu dă interviuri. Diferența e uriașă și o recunosc fără ezitare.
Dar principiile nu se aplică după ce omul ajunge în colonie. Se aplică înainte. De asta există. Altfel nu sunt principii. Sunt condoleanțe.
Acum experimentul.
Georgescu se mută mâine la Moscova. Kremlinul îi face exact ce i se face astăzi în România. Dosare, audieri, percheziții, candidatură respinsă.
Antirusul nostru ar exploda:
„PUTIN ÎȘI ELIMINĂ OPONENȚII!”
„DOSARE POLITICE ÎN PLINĂ CAMPANIE!”
„KREMLINUL SE TEME DE URNE!”
Ar semna petiții. Ar cere sancțiuni. Ar aprinde lumânări. Și-ar schimba poza de profil în alb-negru.
Aceleași fapte. Aceeași persoană. Altă capitală.
Singura diferență: la București, Putin nu poate fi găsit la locul faptei.
Și fără Putin în cadru, catehismul se blochează. Ca un aparat de cafea fără capsulă. Apa e acolo. Aparatul e acolo. Lipsește doar dușmanul la pachet.
Principiile antirusului nostru nu funcționează pe baza faptelor.
Funcționează pe baza adresei.
Actul IV. Scuza perfectă
„Dar Georgescu e acuzat tocmai de legături cu Rusia!”
Da. Și știi ce spunea Kremlinul despre Navalnîi? Că e agent străin. Că lucrează cu CIA. Că e o amenințare la securitatea națională.
Kremlinul nu a închis niciodată pe nimeni „fără motiv”. Întotdeauna a avut un motiv. Și, ce coincidență, motivul era aproape mereu același: „e al străinilor”.
Antirusul nostru a înțeles perfect trucul când îl folosea Putin. L-a numit propagandă.
Când îl aude acasă, îl numește informare.
Atenție. Nu spun că acuzațiile împotriva lui Georgescu sunt false. Pot fi adevărate. O decide instanța.
Spun altceva. Tocmai pentru că acuzația e „legături cu Rusia”, procesul trebuie să fie impecabil. Probe publice. Proceduri curate. Nicio scurtătură. Altfel îi facem Moscovei cel mai frumos cadou posibil: dovada că nu ne deosebim de ea.
Putin n-ar trebui să mai plătească nicio fermă de troli. I-am face noi munca. Gratis. Cu diacritice.
Actul V. Diagnosticul
Iată adevărul rușinos.
Antirusul român nu urăște Rusia. Urăște doar steagul ei.
Metodele îi plac. Reflexele îi plac. Logica „dușmanul poporului nu merită întrebări” îi place enorm. Doar că le vrea ambalate în tricolor și servite cu stelele UE pe margine.
A luat de la Moscova exact ce era mai rău: suspiciunea selectivă, justiția ca armă, loialitatea față de putere deghizată în civism. Și a lăsat acolo singurul lucru bun din toată povestea: faptul că Navalnîi, măcar, a avut pe cineva care să întrebe.
Asta nu e antirusism.
E rusism fără accent.
Putin nu are nevoie să cucerească România. Cel mai eficient export rusesc nu e gazul. E reflexul. Iar noi l-am importat fără taxe vamale, l-am vopsit în albastru și l-am numit apărarea democrației.
Epilog
Nu cer ca Georgescu să fie declarat nevinovat.
Nu cer nici să fie declarat vinovat la televizor.
Cer un singur lucru, aparent banal:
Aplică acasă catehismul pe care îl recitai pentru Moscova.
Aceleași întrebări. Aceeași suspiciune față de putere. Aceeași cerere de probe. Aceeași prezumție de nevinovăție.
Pentru Navalnîi. Pentru Georgescu. Pentru Popescu. Pentru Ivan Ivanovici.
Dacă nu poți face asta, fii măcar onest.
Nu mai spune că ești antirus.
Ești un rus perfect.
Doar că născut la București.
Anatol Basarab.

Este printre voi cineva care a inceput sa gandeasca ca ar fi cazul sa plece din tara asta?