Morning Light Dance

DOSARUL NR. 4

Cazul femeii care simțea cu tot corpul

În dosarul nostru apare o blondă.

Coapse apetisante, ochi jucăuși și un râs care nu se mulțumește cu jumătăți de măsură. Râde cu poftă, din tot corpul. Este plină de viață, plină de povești și are genul acela de forță pe care nu trebuie să o anunți. O simți.

Dacă ar fi să o transform într-un desert, ar fi o căpșună coaptă, parfumată, învelită în ciocolată. Nu una perfectă, lustruită pentru vitrină. Una adevărată, cu pielea fină, parfumul dulce care se ridică înainte să apuci să muști și zeama aceea care îți rămâne pe buze și te face să închizi ochii o secundă.

Da. Cam așa era ea.

Și tocmai de aceea, într-una dintre seri, am pus Ain’t No Sunshine – Elga Branco și le-am spus să închidă ochii.

Nu trebuiau să danseze. Nu trebuiau să demonstreze nimic. Doar să asculte.

Apoi am început interogatoriul.

Unde simți?
În piept?
În burtă?
În gât?
În șolduri?
În piele?

Când a venit rândul ei, mi-a povestit că saxofonul nu rămăsese în urechi. Îi coborâse în corp, urcase spre gât și ceafă, îi ridicase pielea pe brațe și îi trimisese valuri de energie prin tot corpul.

M-am uitat la ea fascinată.

Nu mai era doar muzică. Era o experiență care îi trecuse prin carne.
Și atunci am înțeles că, uneori, poți afla foarte multe despre o femeie fără să-i pui aproape nicio întrebare. E suficient să vezi ce face cu ceea ce îi oferă viața.
Ea nu lăsa muzica să treacă pe lângă ea.
O lăsa să intre.

Aveam o Amantă în fața mea.

Acum, vă rog, înainte să ridicați o sprânceană sau să strâmbați din nas la cuvântul „amantă”, să lămurim ceva.
Amanta nu este femeia pe care ne-am obișnuit să o vedem în povești.
Amanta este femeia care simte.
Primește.
Oferă.
Savurează.
Se lasă atinsă de experiență.

Vine din amans. Dinspre cea care iubește și se lasă iubită.

Dinspre femeia care simte.
Dinspre femeia care se bucură.
Dinspre femeia care poate să stea intr-o gradina plina de crini de august, cu o cafea în mână, să-i simtă parfumul și să spună, pur și simplu:

„Ce bine e.”
Fără vină.
Fără explicații.
Fără să simtă că trebuie să merite momentul.
Poate că, până la urmă, fiecare dintre noi alege ce vede într-un cuvânt.

Iar uneori, ceea ce vedem acolo spune mult mai multe despre povestea noastră decât despre cuvântul în sine.

Cazul rămâne deschis.

Dosarele Dez-Văluire conțin materiale sensibile. Orice asemănare cu realitatea este, desigur, reală.

Semnat,
maior Monica Dugheanu
Secția Dez-Văluire
Departamentul pentru identificarea arhetipurilor dispărute. 🕵🏻‍♀️

DOSARUL NR. 3
Cazul inițiatoarei care punea totul în mișcare

În cazul ei, ancheta nu a durat foarte mult.
Nici nu avea cum.
Uneori, arhetipurile se ascund cu încăpățânare și așteaptă să fie descoperite. Alteori, însă, îți întind mâna, se prezintă și îți spun exact cine sunt.
Așa a fost și de data aceasta.

Îmi amintesc că încă de la început aveam senzația că ceva se întâmplă în jurul ei. Nu pentru că își dorea atenția tuturor, ci pentru că avea darul acela rar de a pune lucrurile în mișcare. Vorbea clar, repede și suficient de hotărât încât să înțelegi imediat că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi putut organiza fără probleme o expediție, o revoluție sau măcar o ieșire după curs.

De altfel, dosarul conține și câteva dovezi.

„Ieșim duminica? 🤔”

„Fetelor, nu uitați de teme! 😎”

„Dar cred ca trebuie sa și mâncăm înainte de mers la dans 😜”

„Problema e ca nu reușesc sa ma hotărăsc la o melodie.”

„Că, în fiecare zi... alta melodie mi se pare că e mai buna 🤦‍♀️”

„Dragilor, ce vom face după lecție? Cum ne organizam? Mai sunt 2 zile....”

Între timp, și-au făcut apariția și alte personaje. Eroina a ridicat mâna de câteva ori. Fascinatoarea și-a făcut și ea simțită prezența. Dar inițiatoarea era deja acolo, foarte vie, foarte prezentă și foarte hotărâtă.
Trebuia să existe un plan.
Trebuia să existe o direcție.
Trebuia să existe un răspuns.
Și, mai ales, trebuia să existe mișcare.
La urma urmei, unele femei așteaptă ca lucrurile să se întâmple. Altele se asigură că se întâmplă. Iar asta se vedea în fiecare cuvânt, în fiecare întrebare și în fiecare mesaj.
Caz închis.
Sau, mai bine spus, organizat. 😎

Dosarele Dez-Văluire conțin materiale sensibile. Orice asemănare cu realitatea este, desigur, reală.

Semnat,

maior Monica Dugheanu

Secția Dez-Văluire

Departamentul pentru identificarea arhetipurilor dispărute.

DOSARUL NR. 2
Cazul reginei care nu avea nevoie de coroană

Am avut o regină.

O regină adevărată.

Știu că sună ciudat, dar, dacă ai fi întâlnit-o, ai fi înțeles imediat la ce mă refer.

La prima întâlnire i-am observat ochii. Aveau un albastru pătrunzător, aproape regal. Apoi i-am simțit parfumul, pentru că ne-am îmbrățișat. Era cald, rafinat și discret, asemenea unei bucăți de catifea care te învăluie fără să îți ceară voie.

Apoi i-am auzit vocea. Sau, mai bine spus, i-am ascultat intonația. Tocmai îi făcusem un compliment, iar răspunsul ei mi-a atras imediat atenția. Nu era nici urmă de aroganță și nici urmă de falsa modestie cu care suntem atât de obișnuiți. Exista doar o asumare liniștită a propriei valori.

Abia după aceea am observat felul în care pășea.

Iar atunci am înțeles.

Uneori, reginele nu au nevoie de coroană.

Se vede.

În felul în care intră într-o încăpere. În felul în care privesc. În felul în care vorbesc. În felul în care tac. În felul în care îi fac și pe ceilalți să își îndrepte spatele.

Bineînțeles că au existat și provocări. Doar era regină. Iar reginele au, uneori, obiceiul de a crede că este de datoria lor să îi ajute pe cei din jur să își găsească locul, să își recunoască valoarea și să își amintească cine sunt.

Am văzut în ea o femeie demnă, elegantă și rafinată, iar dacă ar fi să o compar cu o floare, nu aș alege trandafirul.

Aș alege mai degrabă un iris.

Pentru că irisul nu se luptă pentru atenție. Nu încearcă să impresioneze. Nu își cere locul.

Pur și simplu îl ocupă.

👑

Dosarele Dez-Văluire conțin materiale sensibile. Orice asemănare cu realitatea este, desigur, cât se poate de reală.
Monica Dugheanu

Cazul prințesei dispărute

La începutul programului, una dintre participante părea foarte neliniștită.
Prea neliniștită.

Săptămână după săptămână, apăreau personaje noi.

Mama.
Regina.
Creatoarea.
Aventuriera.
Inițiatoarea......

Iar ea mă privea de fiecare dată cu aceeași expresie.

— Nu. Niciuna nu sunt eu.
Sau poate...

— Nu, stai puțin. Cred că mă regăsesc puțin în Femeia-Copil.
Pauză.

— Nu. Sau poate în Eroină.
Altă pauză.

— Hm... Nu. Nu sunt nici acolo.

Întâlnire după întâlnire, aștepta.

Poate astăzi.
Poate astăzi mă regăsesc.

Nu.
Nici de data aceasta.

Până la ultima întâlnire.
Ultimul element.
Ultimul dans.
Ultimul arhetip.

A urmat o secundă de liniște.

Apoi un râs.

— Monica, eu sunt prințesa.

Caz închis. 👑

Dosarele Dez-Văluire conțin materiale sensibile. Unele femei se pot recunoaște în ele. Altele nu. Încă.

Orice asemănare cu realitatea este, desigur, absolut intenționată.

Dacă mergi pe strada Echinocțiului și te oprești la numărul 41, seara, de la etajul al doilea, mai mult ca sigur vei vedea o lumină pâlpâind.

Pot fi lumânări la geam sau reflectoarele colorate aprinse în sală.

Cu siguranță, dacă faci puțină liniște, poți auzi muzica. Asta dacă geamurile nu sunt deja deschise și muzica nu se aude până în stradă.

Din când în când, se aud râsete.

Alteori, e liniște.

De câteva luni încoace, acolo se întâmplă ceva.

Femeile vin. Se așază în cerc. Învață. Se joacă. Își pun întrebări. Pleacă altfel decât au venit.

Iar apoi, după un timp, se întorc.

Și mă întreabă când începe următoarea grupă.

Așa că, așa cm am promis, mă conformez.

Dez-Văluire se întoarce.

Duminica.

Iar eu voi aprinde din nou lumânarea de pe pervaz.

Așa cm facem de fiecare dată.

Cu o intenție, o flacără și promisiunea că, indiferent ce se întâmplă, ne vom întoarce la noi înșine.

Ieri am avut o discuție care m-a pus serios pe gânduri.

Una dintre cursantele mele mi-a povestit că cineva i-a spus că termenul „burlesc”, așa cm apare el în limba română, este asociat cu ideea de grotesc sau chiar de vulgaritate.

Și, dintr-odată, am înțeles ceva.

În urmă cu mulți ani, când mi-am scris lucrarea de examen pentru certificarea ca instructor de dans, am petrecut săptămâni întregi citind despre istoria acestui gen artistic.

Am pornit de la originile sale îndepărtate, din teatrul satiric al Greciei și Romei antice, am trecut prin Italia Renașterii, unde apare termenul „burlesco”, apoi prin Franța și Anglia, unde ideea de parodie, satiră și exagerare capătă o identitate proprie.

În epoca victoriană, burlesque-ul devine o formă de spectacol în care teatrul, muzica, dansul și umorul se întâlnesc pe aceeași scenă. Mai târziu, genul traversează oceanul și ajunge în Statele Unite, unde începe să se transforme. Apar cabaretul, teatrul de revistă, costumele spectaculoase, personajele extravagante și acel amestec de senzualitate, ironie și libertate artistică pe care îl asociem astăzi cu burlesque-ul.

În anii '90, mișcarea renaște sub numele de New Burlesque sau Neo-Burlesque, iar nume precum Dita Von Teese contribuie la readucerea sa în atenția publicului.

Și atunci am înțeles de unde vine ruptura.

În limba română, cuvântul a păstrat mai ales sensul său literar și academic, legat de satiră, caricatură, parodie și grotesc.

În lumea occidentală, însă, același cuvânt a continuat să trăiască, să se transforme și să capete un sens nou.

Poate că acesta este și motivul pentru care, de-a lungul anilor, am întâlnit atât de multă reticență atunci când am vorbit despre burlesque.

Poate că, uneori, oamenii nu privesc același lucru, chiar dacă folosesc același cuvânt.

Iar asta mi se pare, în egală măsură, trist și fascinant.

Pentru că, dincolo de definiții, eu am văzut sute de femei redescoperind bucuria de a dansa, curajul de a fi văzute, libertatea de a se exprima și puterea de a se privi cu mai multă blândețe.

Și poate că acesta este, până la urmă, adevăratul sens al cuvântului.
Vă cuprind,
Monica Dugheanu

Astăzi este Strawberry Moon.

Unii vorbesc despre Luna Plină. Alții despre Mercur retrograd, despre portaluri care se închid și portaluri care se deschid. Nu știu dacă există portaluri. Dar știu sigur că eu am închis câteva zilele astea și că, odată cu ele, s-au deschis altele.

Îmi place însă să cred că, în seara asta, suntem precum luna.

Rotunde. Cu coapse pline, cu tălpile bine înfipte în pământ și cu fața întoarsă spre ceea ce contează cu adevărat. Nu neapărat perfecte. Nu neapărat fără umbre. Dar suficient de împăcate cu ele încât să nu mai încercăm să le ascundem.

În ultimele zile am închis un mod de a-mi organiza timpul. Am închis felul în care alergam fără să mă întreb dacă îmi face bine și, fără să-mi dau seama, am deschis spațiu. Spațiu pentru odihnă. Spațiu pentru alte decizii. Spațiu pentru lucruri pe care nu le-aș fi văzut dacă aș fi continuat să fug.

Poate că nu este întâmplător că, astăzi, sub Strawberry Moon, ne întâlnim pentru a doua oară în cercul Dez-Văluire. Prima întâlnire a fost despre a deschide ușa. A doua este despre a avea curajul să mutăm mobila dinăuntru.

Poate că asta face o Creatoare. Nu creează doar obiecte, proiecte sau spectacole. Creează spațiu. Taie. Alege. Mută.

O Creatoare nu se teme să taie. Știe că, atunci când tai o ramură, seva nu curge pentru că pomul moare. Curge pentru că este viu.

La fel și lacrimile.

Nu sunt întotdeauna semnul unei sfârșiri. Uneori sunt doar seva sufletului. Curăță. Purifică. Hrănesc locul din care, atunci când va fi timpul, va înflori ceva nou.

Poate de asta îmi place atât de mult imaginea Lunii Pline. Nu pentru că ar face magie în locul nostru, ci pentru că îmi amintește că orice început adevărat are nevoie, mai întâi, de un sfârșit.

Iar uneori, cea mai frumoasă creație a unei femei nu este ceea ce adaugă în viața ei, ci ceea ce are curajul să lase în urmă.

În seara asta, sub Strawberry Moon, aleg să creez.

Restul... va înflori atunci când va fi pregătit.
❤️
Monica Dugheanu