ArtePsy

🤦‍♀️Copilul meu nu acceptă NU!

Un raft de magazin, o jucărie văzută pentru prima dată, un refuz rostit calm și, în secundele următoare, o negociere care crește în volum până când unul dintre cei doi cedează. Uneori urmează plânsul, aruncatul pe jos, lovitul, propoziția aceea care taie respirația oricărui părinte, „nu te mai iubesc”. Explicația la îndemână, aceea că micuțul este răsfățat sau că a învățat să manipuleze, are avantajul simplității și dezavantajul de a rata exact procesul care se desfășoară sub ochii noștri. Copilul exersează, în condiții publice și cu martori, una dintre cele mai dificile competențe ale vieții psihice, aceea de a suporta distanța dintre ce își dorește și ce poate primi.

Merită să lămurim întâi cuvântul manipulare, pentru că circulă mult mai repede decât realitatea din spatele lui. Ca să manipuleze, cineva are nevoie să își imagineze ce se petrece în mintea celuilalt și să construiască un plan care să schimbe acea stare. Cercetarea asupra dezvoltării arată că această capacitate se organizează abia în jurul vârstei de patru ani și rămâne fragilă mult timp după aceea. Copilul de doi sau trei ani care se prăbușește lângă raft semnalizează o stare interioară pe care încă nu o poate numi. Capacitatea de a se opri, de a-și muta atenția, de a-și ține impulsul în frâu se construiește lent, susținută de zone ale creierului care își continuă maturizarea mult dincolo de copilărie. Un adult își poate spune că este dezamăgit și că totuși suportă. Copilul mic trăiește dezamăgirea cu tot corpul.

Există însă și o parte care ține de relație, care se instalează din oboseală și din dragoste, rareori din neglijență. Studiile asupra ciclurilor de tensiune din familie descriu o buclă foarte bine documentată. Protestul copilului crește, adultul cedează pentru a opri zgomotul, tensiunea scade imediat pentru amândoi, iar această ușurare întărește în același timp insistența copilului și tendința de a ceda a părintelui. Psihologia învățării adaugă o observație menită să ne ouna pe gânduri în situația dată. Un comportament care primește câștig doar din când în când, imprevizibil, devine mult mai rezistent decât unul răsplătit de fiecare dată. Dacă primul refuz se transformă uneori, după zece minute de insistență, într-un „bine, fie”, copilul ajunge la o concluzie logică, aceea că primul răspuns rămâne deschis și că merită testat. Același lucru se întâmplă când limita se transformă în dezbatere sau când regulile se schimbă de la un adult la altul și de la o zi la alta, pentru că atunci copilul rămâne fără hartă și caută marginea prin singurele mijloace pe care le are.

Limitele au însă o funcție care depășește cu mult ordinea din casă. Ele îi oferă copilului ocazia să descopere că relația rezistă la nemulțumire, că poate fi furios pe părintele lui și poate rămâne iubit, că poate auzi un refuz fără ca acesta să însemne respingere. Copiii crescuți de adulți care combină cerințe clare cu căldură și disponibilitate la dialog se descurcă cel mai bine, iar regulile pe care le preiau cu adevărat, ca fiind ale lor, apar în relațiile în care se simt văzuți. Fermitatea funcționează atunci când vine împreună cu relația.

Practic, formularea scurtă ajută mai mult decât argumentația lungă, pentru că un copil copleșit emoțional procesează puțin din ce i se explică. „Știu că îți dorești foarte mult. Astăzi nu cumpărăm jucăria” conține tot ce este necesar. Emoția se poate valida în același timp cu păstrarea deciziei, iar copiii ai căror părinți recunosc și numesc emoțiile dificile, în loc să le descurajeze, ajung să se liniștească mai bine și să se descurce mai bine cu ceilalți. Experiența de învățare esențială sună cam așa, emoția mea este primită chiar și atunci când dorința mea rămâne neîndeplinită. În toiul crizei, lecțiile despre bani, calm, respect, rușine sau recunoștință se pierd, iar prezența calmă a adultului face mai mult decât orice explicație. Când apar lovirea sau aruncarea obiectelor, comportamentul se oprește ferm, cu mesajul că furia este permisă și că lovitul rămâne oprit.

Opoziția scade și atunci când copilul primește un spațiu real de alegere. Limita rămâne neschimbată, iar înăuntrul ei copilul poate decide dacă mergem întâi la casă sau luăm mai întâi fructele, dacă baia se face acum sau peste cinci minute. Toleranța la frustrare se construiește, la rândul ei, în situațiile mărunte de peste zi, în așteptări scurte, în jocuri pierdute, în planuri schimbate, mult mai mult decât în conflictul din magazin. Observarea progresului completează exercițiul, pentru că propoziția „a fost greu să aștepți și ai reușit” îi oferă copilului o reprezentare despre sine pe care o va folosi ani la rând. Autoreglarea de la trei sau patru ani rămâne un punct de plecare, fără să funcționeze ca un destin scris dinainte.

Dar care este pragul la care oboseala firească a părintelui devine motiv de evaluare psihologică?
Crizele și testarea limitelor fac parte din dezvoltarea obișnuită, iar evaluarea psihologică devine utilă atunci când reacțiile sunt disproporționat de intense, foarte frecvente și persistente, când apar în mai multe medii, acasă și la grădiniță deopotrivă, când afectează învățarea, relațiile sau viața familiei, când includ agresivitate severă ori comportamente periculoase, când copilul rămâne iritabil și între episoade sau când li se adaugă anxietate intensă, dificultăți de atenție, tulburări de somn, regres ori retragere socială. Rolul evaluării este să răspundă la o întrebare mai fină decât eticheta, aceea despre ce se întâmplă cu acest copil anume și ce funcție are comportamentul lui în relațiile în care trăiește.

Dincolo de un refuz aparent banal se construiește o competență pe care o folosim toată viața, aceea de a suporta faptul că lumea răspunde rareori exact pe măsura dorinței noastre, păstrându-ne în același timp pe noi și relația cu celălalt. Ea se învață în relație, prin limite clare, prin predictibilitate, prin frustrare trăită în doze suportabile și prin prezența unui adult care rămâne stabil atunci când copilului îi este încă greu să o facă singur. Lecția din spatele unui NU ține de autoreglare mult mai mult decât de obediență.

Psih. Dr. Gabriela Dumitriu

💙 Psihoterapie Integrativă pentru Copil, Adolescent și Familie - BRAȘOV

Continuăm înscrierile pentru seria din Brașov, care începe în luna noiembrie 2026.

Programul de formare profesională de lungă durată integreazăperspectiva dezvoltării, dinamica relațiilor familiale, resursele individuale și particularitățile fiecărui caz.

🎓 Program acreditat de Colegiul Psihologilor din România
📍 Brașov - format hibrid
📅 Primul modul: 13–15 noiembrie 2026
⏳ Durata programului: 4 ani - 2 ani formare de bază + 2 ani supervizare profesională

Admiterea se realizează pe bază de interviu.

🔗 Detalii despre program și formularul de înscriere:
https://artepsy.ro/formare-psihoterapie

📩 [email protected]
📞 075 111 6008 – Psih. Drd. Alexandra Dudu
📞 072 623 1833 – Psih. Dr. Gabriela Dumitriu

Curs de formare continua:

EVALUAREA DETERIORARII COGNITIVE in practica psihologica

Un curs practic, aplicat, pentru psihologi și psihoterapeuți care doresc să învețe să realizeze evaluările cognitive corect, riguros și cu sens clinic.
Evaluarea deteriorării cognitive nu înseamnă doar aplicarea unor teste, ci înțelegerea pacientului, alegerea instrumentelor potrivite, interpretarea rezultatelor și integrarea lor într-un raport de psihodiagnostic clar și responsabil.

📍 Locație: Brasov, Str. N. Iorga nr. 6 - sediul MindWay - Centru de psihoterapie, consiliere si dezvoltare personala / online
📅 Data: 7–8 noiembrie
📤Format : hibrid

🕘 Program:
Sâmbătă: 09:00–18:00
Duminică: 10:00–12:00

În cadrul cursului vor fi abordate:
•⁠ ⁠fundamente teoretice privind deteriorarea cognitivă
•⁠ ⁠diagnostic diferențial
•⁠ ⁠principalele etiologii ale deteriorării cognitive
•⁠ ⁠screening și evaluare cognitivă practică
•⁠ ⁠instrumente de evaluare cognitivă și funcțională
•⁠ ⁠aplicarea și interpretarea testelor specifice
•⁠ ⁠redactarea raportului de psihodiagnostic
•⁠ ⁠aspecte etice în lucrul cu pacientul vârstnic

👩‍🏫 Formator:
Coman Tatiana – psiholog clinician principal, supervizor în psihologie clinică, cu experiență clinică relevantă în evaluarea pacientului vârstnic, în activitatea din Spitalul de Psihiatrie Brașov și în centre de îngrijire pentru persoane vârstnice.
Experiența Tatianei aduce cursului o componentă profund practică: participanții vor putea înțelege nu doar „ce test aplicăm”, ci mai ales cm gândim clinic evaluarea, cm evităm erorile de interpretare și cm formulăm concluzii utile pentru pacient, familie și echipa de îngrijire.

🎓 Finalitate:
•⁠ ⁠Diplomă cu 10 credite CPR
•⁠ ⁠Dobândirea unor competențe practice de evaluare cognitivă riguroasă, cu accent pe aplicarea corectă a instrumentelor, interpretarea clinică a rezultatelor și integrarea acestora într-un raport de psihodiagnostic clar, coerent și responsabil.

📩 Înscrieri și informații suplimentare:
Formular înscriere: https://docs.google.com/forms/u/0/d/11DXJPTIeFHp5Y9WMcPY4S-Ovt6Q_2uZv1D4j-XDgDLs/viewform?pli=1&pli=1&authuser=0&edit_requested=true

‼️ Beneficiezi de reducere dacă te înscrii la curs până pe 30 septembrie 2026 sau dacă te afli ori te-ai aflat în supervizarea formatorului. Profită de această oportunitate ‼️

Detalii suplimentare:
Email: [email protected]
Telefon: 0721 164 271

𝐂𝐮𝐦 𝐠𝐞𝐬𝐭𝐢𝐨𝐧ă𝐦 𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐮𝐥𝐭ăț𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 î𝐧𝐜𝐞𝐩𝐮𝐭𝐮𝐥 ș𝐜𝐨𝐥𝐢𝐢?


Primele săptămâni de școală scot la suprafață, în mai toate familiile cu copii, un set de dificultăți care seamănă izbitor de la o casă la alta. Diminețile se lungesc, serile se încheie cu plâns sau cu uși trântite, temele devin teren de dispută, iar copilul care în iunie pleca fără probleme spre clasă găsește acum tot felul de motive să rămână acasă. Părinții citesc de obicei aceste episoade ca pe semnul că ceva s-a stricat. Multe dintre ele descriu, în realitate, felul obișnuit în care un organism tânăr se reașază într-un ritm pe care vara l-a schimbat, iar înțelegerea mecanismelor schimbă mult tonul din casă.

Cea mai subestimată dintre aceste dificultăți ține de somn. În vacanță, ora de culcare alunecă aproape inevitabil spre noapte, iar la adolescenți alunecarea are și un temei biologic. Cercetările despre somnul adolescenților arată că, odată cu pubertatea, ceasul intern se deplasează spre seară, astfel încât somnul vine mai târziu chiar și atunci când tânărul și-ar dori sincer să adoarmă devreme. Ghidurile de medicina somnului recomandă între nouă și
douăsprezece ore de somn pe noapte pentru copiii între 6 și 12 ani și între opt și zece ore pentru adolescenți. Un școlar de clasa a doua care adoarme la zece seara și se trezește la șase și jumătate începe fiecare zi cu un deficit care se va vedea în atenție, în răbdare și în felul în care primește o observație de la învățătoare. Ritmul se poate recupera prin mutarea treptată a orei de culcare, cu câte un sfert de oră la câteva zile, prin lumină puternică dimineața și prin ecrane închise cu cel puțin o jumătate de oră înainte de somn.

A doua dificultate apare seara și îi derutează pe părinți tocmai prin contrastul cu ce aud de la școală. Învățătoarea descrie un copil liniștit și cooperant, iar acasă același copil izbucnește pentru că a primit cana de altă culoare. Tiparul este foarte frecvent în cabinetele de psihologie, chiar dacă a fost puțin studiat sistematic, iar explicația cea mai plauzibilă ține de efortul zilei. Școala îi cere copilului să aștepte, să își stăpânească impulsurile, să suporte ore întregi zgomotul, comparația și evaluarea, iar resursele acestea se epuizează spre după-amiază. Copilul își permite să se dezorganizeze acolo unde se simte suficient de în siguranță, ceea ce face din izbucnirea de seară o informație bună despre relația de acasă. Ajută o tranziție de o jumătate de oră după școală, cu o gustare, puțină mișcare și cât mai puține întrebări, iar conversația despre ziua de la clasă vine mai firesc ceva mai târziu, la cină sau înainte de culcare, când copilul are din nou acces la cuvinte.

Temele rămân sursa celor mai multe conflicte din primele luni, iar sintezele cercetărilor găsesc o legătură între teme și rezultatele școlare vizibil mai puternică la elevii din gimnaziu și liceu decât la cei din primii ani de școală. Pentru un școlar mic tema servește mai ales la formarea unui obicei de lucru și a autonomiei, iar două ore de luptă în jurul unei pagini de caiet costă mai mult decât aduc. La fel de mult contează felul în care se implică părintele. Literatura despre implicarea părinților în viața școlară ajunge la o concluzie simplă: mai multă implicare nu înseamnă automat o implicare mai bună. Sprijinul care lasă copilului inițiativa, care se interesează de efort și de strategie și care rămâne disponibil pentru întrebări se asociază cu motivație și rezultate mai bune. Supravegherea de aproape, corectarea fiecărui rând și comentariile despre cât de capabil este sau nu copilul lucrează în direcția opusă.

Momentul care îi sperie cel mai tare pe părinți este refuzul școlar. Dimineața încep durerile de burtă sau de cap, plânsul se prelungește la poarta școlii, iar sâmbăta și duminica nu doare nimic. Ezitarea aceasta apare des în primele săptămâni și, de cele mai multe ori, trece de la sine. Forma persistentă, cea care ține săptămâni la rând, este rară, undeva la unu-doi la sută dintre copii, apare mai ales în anii de trecere dintr-un ciclu în altul și merge aproape întotdeauna mână în mână cu anxietatea. Durerile nu sunt inventate, fiindcă frica strânge musculatura și dă peste cap digestia, așa că prima oprire rămâne cabinetul pediatrului, pentru excluderea unei cauze medicale. Dacă din punct de vedere medical copilul este sănătos, pasul următor este lucrul cu părintele. Cercetările din ultimii ani arată că un program adresat exclusiv părinților poate da rezultate comparabile cu terapia făcută direct cu copilul, iar tabloul acesta se regăsește și în practica clinică. Piesa centrală se numește acomodare, adică tot ce face adultul, din iubire, pentru a scurta suferința de moment: reasigurările repetate, răspunsul la aceeași întrebare de zece ori, ziua petrecută acasă. Alină pe loc și hrănește anxietatea pe termen lung. Alternativa este un răspuns cu două jumătăți, spuse împreună, recunoașterea faptului că îi este greu și încrederea că poate duce: „Știu că dimineața îți este greu. Și știu că poți să mergi.”

Clasa pregătitoare, clasa a cincea și clasa a noua sunt pragurile care cer de obicei mai mult de la copii și, odată cu ei, de la părinți. Trecerea în gimnaziu îl mută pe un copil de zece sau unsprezece ani de la o singură învățătoare, care îl cunoaște din clasa pregătitoare, la o echipă de profesori care se schimbă la fiecare oră. Cercetarea din psihologia dezvoltării descrie scăderea de motivație care însoțește adesea această trecere și o explică prin nepotrivirea dintre ce caută preadolescentul, adică mai multă autonomie și relații apropiate cu adulții, și ce îi oferă școala tocmai atunci, mai mult control și relații mai impersonale. Studiile au fost făcute în alte sisteme de învățământ, iar transferul către școala românească rămâne o inferență, însă tabloul este familiar multor părinți de elevi de clasa a cincea. Notele mai slabe din primul semestru de gimnaziu descriu de multe ori o adaptare aflată în curs, iar în această perioadă copilul are nevoie de un adult care să rămână interesat de el dincolo de catalog.

Rămâne dificultatea despre care se vorbește cel mai puțin, neliniștea părintelui însuși. Analizele care adună zeci de studii pe această temă arată că ansamblul comportamentelor parentale explică în jur de patru la sută din diferențele de anxietate dintre copii, un rezultat care ar putea ușura vinovăția multor mame și a multor tați. Aceleași analize găsesc o asociere de câteva ori mai puternică pentru o dimensiune anume, măsura în care părintele îi lasă copilului spațiu să facă singur ce poate face la vârsta lui. Ghiozdanul pregătit de copil, drumul până la ușa clasei făcut fără escortă, o neînțelegere cu un coleg pe care încearcă întâi să o lămurească el devin, privite astfel, ocazii concrete de a-și construi încrederea în sine. Este vorba despre asocieri, iar direcția cauzală rămâne deschisă, așa că cifrele arată mai ales unde are părintele cea mai bună pârghie.

Ce ajută?
-Ora de culcare se mută cu un sfert de oră mai devreme la fiecare câteva zile, însoțită de lumină puternică dimineața și de ecrane oprite cu o jumătate de oră înainte de somn.
-După școală ajută o jumătate de oră de tranziție, cu o gustare, puțină mișcare și cât mai puține întrebări. Discuția despre ziua de la clasă merge mai bine la cină.
-Temele au nevoie de un interval scurt și fix, cu părintele disponibil în apropiere pentru întrebări. Când lucrul depășește cu mult timpul rezonabil pentru vârsta copilului, se oprește și se scrie un rând învățătoarei.
-Dimineața grea se întâmpină cu două propoziții spuse împreună, recunoașterea faptului că îi este greu și încrederea că poate merge. Negocierile lungi la poarta școlii întrețin teama.
-Când copilul cere de zece ori pe seară confirmarea că va fi luat de la școală, părintele răspunde o singură dată și apoi îi amintește că i-a răspuns deja. Iar după o zi rămasă acasă, întoarcerea la școală în ziua următoare contează mai mult decât pare, fiindcă fiecare zi în plus petrecută acasă face plecarea mai grea.
-În fiecare lună, copilul primește în grija lui ceva ce poate duce singur, ghiozdanul, drumul până la ușa clasei, o neînțelegere cu un coleg pe care încearcă întâi el să o lămurească.
-Neliniștea părintelui își găsește locul într-o discuție cu un alt adult sau cu un specialist.

Multe dintre aceste dificultăți se atenuează pe măsură ce ritmul casei și al școlii se stabilizează, cu zile bune și zile proaste amestecate. O evaluare psihologică devine utilă atunci când refuzul durează săptămâni la rând și absențele se înmulțesc, când durerile apar și în zilele libere, când somnul, apetitul sau jocul copilului se schimbă vizibil și persistent, când teama iese din școală și se întinde asupra restului vieții sau când există semne că la școală i se întâmplă ceva rău. O consultație are rareori rolul unui verdict. De cele mai multe ori limpezește ce ține de adaptare și ce cere sprijin, iar această limpezire aduce liniște întregii familii.
Psih. Dr. Gabriela Dumitriu

Referințe
Carskadon, M. A. (2011). Sleep in adolescents: The perfect storm. Pediatric Clinics of North America, 58(3), 637–647. https://doi.org/10.1016/j.pcl.2011.03.003
Cooper, H., Robinson, J. C., & Patall, E. A. (2006). Does homework improve academic achievement? A synthesis of research, 1987–2003. Review of Educational Research, 76(1), 1–62. https://doi.org/10.3102/00346543076001001
Eccles, J. S., Midgley, C., Wigfield, A., Buchanan, C. M., Reuman, D., Flanagan, C., & Mac Iver, D. (1993). Development during adolescence: The impact of stage-environment fit on young adolescents' experiences in schools and in families. American Psychologist, 48(2), 90–101. https://doi.org/10.1037/0003-066X.48.2.90
Egger, H. L., Costello, E. J., & Angold, A. (2003). School refusal and psychiatric disorders: A community study. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 42(7), 797–807. https://doi.org/10.1097/01.CHI.0000046865.56865.79
Lebowitz, E. R., Marin, C., Martino, A., Shimshoni, Y., & Silverman, W. K. (2020). Parent-based treatment as efficacious as cognitive-behavioral therapy for childhood anxiety: A randomized noninferiority study of supportive parenting for anxious childhood emotions. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 59(3), 362–372. https://doi.org/10.1016/j.jaac.2019.02.014
McLeod, B. D., Wood, J. J., & Weisz, J. R. (2007). Examining the association between parenting and childhood anxiety: A meta-analysis. Clinical Psychology Review, 27(2), 155–172. https://doi.org/10.1016/j.cpr.2006.09.002
Paruthi, S., Brooks, L. J., D'Ambrosio, C., Hall, W. A., Kotagal, S., Lloyd, R. M., Malow, B. A., Maski, K., Nichols, C., Quan, S. F., Rosen, C. L., Troester, M. M., & Wise, M. S. (2016). Recommended amount of sleep for pediatric populations: A consensus statement of the American Academy of Sleep Medicine. Journal of Clinical Sleep Medicine, 12(6), 785–786. https://doi.org/10.5664/jcsm.5866
Pomerantz, E. M., Moorman, E. A., & Litwack, S. D. (2007). The how, whom, and why of parents' involvement in children's academic lives: More is not always better. Review of Educational Research, 77(3), 373–410. https://doi.org/10.3102/003465430305567

💙 Programul de formare profesională în Psihoterapie Integrativă pentru Copil, Adolescent și Familie continuă înscrierile pentru seriile care vor începe în toamna anului 2026.

🎓Formarea se adresează specialiștilor care își doresc un cadru complex, aplicat și coerent pentru lucrul psihoterapeutic cu copilul, adolescentul și familia - un cadru care să permită înțelegerea dificultăților copilului în contextul dezvoltării, al relațiilor familiale, al resurselor individuale și al particularităților fiecărui caz.

Programul este acreditat de Colegiul Psihologilor din România și are o durată de 4 ani, structurată în două etape:

📌Etapa I - 2 ani - formare de bază
La finalul acestei etape, se poate obține atestatul de psihoterapeut în supervizare, conform normelor profesionale.

📌Etapa II - 2 ani - supervizare profesională
Această etapă este dedicată integrării competențelor clinice, aprofundării lucrului cu cazurile și consolidării identității profesionale în practica psihoterapeutică.

Programul include minim 1.400 de ore de formare, dintre care 300 de ore de practică clinică directă.

👩‍🏫👨‍🏫Formarea reunește coordonatori, formatori naționali și formatori internaționali cu experiență clinică, academică și de formare profesională, oferind participanților perspective diverse și complementare asupra lucrului cu copilul, adolescentul și familia.

Sunt disponibile două serii:

📍 București - program hibrid
Primul modul: 30 octombrie - 1 noiembrie 2026

📍 Brașov - program fizic
Primul modul: 13 - 15 noiembrie 2026

Admiterea se face pe bază de interviu.

Detalii despre program și formularul de înscriere sunt disponibile aici:
https://artepsy.ro/formare-psihoterapie

📩 [email protected]
📞 075 111 6008 - Psih. Drd. Alexandra Dudu
📞 072 623 1833 - Psih. Dr. Gabriela Dumitriu

„𝑪𝒊𝒏𝒆 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒆𝒖?”𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧𝐚 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚̆𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐥𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐚𝐝𝐨𝐥𝐞𝐬𝐜𝐞𝐧𝐭̦𝐞𝐢.

Erik Erikson descria adolescența ca pe o etapă esențială pentru construirea identității. În această perioadă, adolescentul explorează cine este, ce valori îi aparțin, unde simte că aparține, ce relații îl reprezintă și ce își dorește pentru viitor.

Presiunea de a se defini repede, comparația constantă, nevoia de validare și așteptările venite din familie, școală sau social media pot complica acest proces.

Evaluarea psihologică poate clarifica felul în care adolescentul se vede pe sine, nivelul de încredere în propriile alegeri, influența comparației și a așteptărilor externe, precum și resursele pe care se poate sprijini în procesul de dezvoltare.

Asociația ArtePsy oferă pachete de evaluare psihologică pentru adolescenți, pentru a susține o înțelegere cât mai clară a felului în care adolescentul funcționează și a nevoilor sale actuale de sprijin.

𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐮𝐥𝐚𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐜𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐞𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐥𝐚 𝟏𝟓 𝐬𝐞𝐩𝐭𝐞𝐦𝐛𝐫𝐢𝐞, 𝐩𝐚𝐜𝐡𝐞𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐛𝐞𝐧𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐳𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐨 𝐫𝐞𝐝𝐮𝐜𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝟐𝟎%.

Formular pentru solicitarea unei evaluări:
https://forms.gle/eEeYeRcqoBxt1W4P7

𝑪𝒍𝒂𝒓𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆. 𝑰̂𝒏𝒕̦𝒆𝒍𝒆𝒈𝒆𝒓𝒆. 𝑫𝒊𝒓𝒆𝒄𝒕̦𝒊𝒂 𝒑𝒐𝒕𝒓𝒊𝒗𝒊𝒕𝒂̆.

Mihaela Julia Dunga
Psiholog clinician, psihoterapeut integrativ în formare, membră ArtePsy
0723 669 345
[email protected]

𝐀𝐝𝐨𝐥𝐞𝐬𝐜𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐢, 𝐢𝐦𝐚𝐠𝐢𝐧𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐬𝐢𝐧𝐞 𝐬̦𝐢 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚

𝐀𝐮𝐭𝐨𝐫: 𝑨𝒏𝒂 𝑵𝒆𝒂𝒄𝒔̦𝒖 - 𝑷𝒔𝒊𝒉𝒐𝒍𝒐𝒈 𝒄𝒍𝒊𝒏𝒊𝒄𝒊𝒂𝒏

„𝐶𝑖𝑛𝑒 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑒𝑢?” - pare a fi motto-ul și motorul adolescenților noștri. Creează confuzie, într-o lume în care li se cere să fie într-un tipar deja stabilit de familie și de profesori. Întrebarea nu apare pentru prima oară acum, la adolescență, dar începe sa aibă un înțeles nou.
În copilărie, identitatea copilului este influențată în mare parte din mediul apropiat, de cele mai multe ori familia, iar lucrurile par simple: sunt copilul părinților mei, merg la școala asta, sunt bun la matematică, îmi place să desenez, îmi fac ușor prieteni, mi se spune că sunt încăpățânat.

În adolescență începe însă o perioadă în care aceste răspunsuri nu mai sunt suficiente. Adolescentul începe să se întrebe ce crede el, ce îi place cu adevărat, ce valori are, cu cine se identifică, unde simte că aparține și cât din ceea ce a primit de la familie îl reprezintă mai departe. Pentru a-și găsi răspunsurile, începe să se lupte cu regulile impuse de cei din jur.

De aici și multe dintre schimbările pe care adulții le observă și uneori le privesc cu îngrijorare: alte haine, altă muzică, alte grupuri, opinii noi, preocupări care apar și dispar, perioade în care adolescentul pare foarte sigur pe cine este, urmate de altele în care pare că nu mai știe deloc.

𝑰𝒎𝒂𝒈𝒊𝒏𝒆𝒂 𝒅𝒆 𝒔𝒊𝒏𝒆 𝒏𝒖 𝒔𝒆 𝒇𝒐𝒓𝒎𝒆𝒂𝒛𝒂̆ 𝒊̂𝒏 𝒊𝒛𝒐𝒍𝒂𝒓𝒆

În adolescență, reacțiile celor din jur capătă o greutate foarte mare. Părinții rămân importanți, dar grupul de prieteni devine mult mai prezent. Pentru adolescent contează dacă este căutat, dacă este inclus, dacă ceilalți râd la glumele sale, dacă are cu cine să stea în pauză, dacă este invitat, dacă se simte acceptat sau mai degrabă pe dinafară. Adolescentul respins de grup nu se gândește doar la „nu mă potrivesc aici”. Mult mai repede ajunge la concluzia:„e ceva în neregulă cu mine”. Și în felul ăsta ajunge să facă pe plac grupului, mai mult decât părinților. Dacă primește aprecieri pentru aspectul fizic, începe să își lege valoarea de felul în care arată și investește foarte mult în asta. Dacă lumea îl vede ca fiind „cel deștept”, un rezultat slab la școală poate fi trăit mult mai intens decât simpla dezamăgire pentru o notă proastă.

În grupul de prieteni, începe să își contureze identitatea dincolo de valorile și regulile familiei. Se comportă diferit în anumite contexte, are opinii diferite și începe să simtă presiunea de a aparține, de a fi inclus.

Adolescentul își schimbă comportamentul, stilul, opiniile sau alegerile pentru a rămâne în grup. Poate face lucruri pe care singur nu le-ar fi ales sau poate evita să spună ce gândește pentru că nu vrea să fie exclus.
Aici apare una dintre tensiunile tipice perioadei: vreau să aparțin, dar vreau și să fiu eu.

𝑼𝒏𝒅𝒆 𝒓𝒂̆𝒎𝒂̂𝒏 𝒑𝒂̆𝒓𝒊𝒏𝒕̦𝒊𝒊 𝒊̂𝒏 𝒕𝒐𝒂𝒕𝒂̆ 𝒑𝒐𝒗𝒆𝒔𝒕𝒆𝒂 𝒂𝒔𝒕𝒂?

Faptul că adolescentul începe să se desprindă de părinți nu înseamnă că nu mai are nevoie de ei. Însă nevoile se schimbă și se exprimă diferit.

Începe să conteste lucruri pe care înainte le accepta fără discuție, vrea mai multă intimitate, nu mai povestește tot. Părinții se simt respinși, adolescenții se simt neînțeleși. În tot procesul ăsta, adolescentul încearcă doar să vadă ce este al familiei și ce este doar al lui.

Acum devine foarte important ca părinții să le lase loc să gândească diferit, să își argumenteze opinia, să facă alegeri și să se răzgândească. Limitele rămân necesare, dar ele pot exista în același timp cu autonomia.

Uneori una dintre cele mai utile întrebări pe care un părinte o poate adresa este: „Tu ce părere ai?” Și apoi să rămână suficient de curios si de deschis încât să audă si să accepte răspunsul.

𝑰𝒅𝒆𝒏𝒕𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒂 𝒔𝒆 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕𝒓𝒖𝒊𝒆𝒔̦𝒕𝒆 𝒔̦𝒊 𝒑𝒓𝒊𝒏 𝒄𝒐𝒏𝒕𝒓𝒂𝒅𝒊𝒄𝒕̦𝒊𝒊

În aceeași zi, adolescentul ne poate spune că este independent și, în același timp, să aibă nevoie de ajutor din partea părinților. Poate părea că nu îi pasă ce cred cei din jur, însă un simplu comentariu din partea familiei sau din mediul online să îl afecteze. Poate cere libertate și apoi să nu știe ce să facă cu ea. E doar o perioadă în care își testează locul în familie, în grup, în relații și, poate cel mai important, în propria viață.

Identitatea nu se definitivează la 18 ani și nici nu rămâne neschimbată după aceea, iar adolescența este una dintre perioadele în care începe să se contureze mai clar o voce proprie.
Rolul adultului este să îi ofere suficient spațiu ca să exploreze și suficientă siguranță ca să nu simtă că trebuie să aleagă între a fi el însuși și a rămâne conectat cu cei importanți pentru el.

𝑨𝒓𝒕𝒆𝑷𝒔𝒚 - 𝒖𝒏 𝒔𝒑𝒓𝒊𝒋𝒊𝒏 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒂𝒅𝒐𝒍𝒆𝒔𝒄𝒆𝒏𝒕𝒖𝒍 𝒕𝒂̆𝒖

ArtePsy e un spațiu sigur în care adolescentul, individual sau împreună cu familia poate explora identitatea, separat de presiunea grupului sau presiunea de acasă.

Echipa noastră de specialiști, psihologi clinicieni și psihoterapeuți cu experiență în lucrul cu copiii, adolescenții și familiile ca sistem unitar, oferă cadrul în care adolescentul se simte auzit, înțeles, iar părinții găsesc împreună cu noi echilibrul dintre limitele lor și cele ale adolescentului și spațiul de care copilul lor are nevoie ca să își găsească propria voce.

𝐍𝐞 𝐠𝐚̆𝐬𝐢𝐭̦𝐢 𝐚𝐢𝐜𝐢: https://artepsy.ro

R͟e͟s͟u͟r͟s͟e͟:͟

Benish-Weisman, M. (2024). “𝑇𝑒𝑙𝑙 𝑚𝑒 𝑤ℎ𝑜 𝑦𝑜𝑢𝑟 𝑓𝑟𝑖𝑒𝑛𝑑𝑠 𝑎𝑟𝑒, 𝑎𝑛𝑑 𝐼 𝑤𝑖𝑙𝑙 𝑡𝑒𝑙𝑙 𝑦𝑜𝑢 𝑤ℎ𝑜 𝑦𝑜𝑢 𝑎𝑟𝑒:” 𝑇ℎ𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑟𝑖𝑏𝑢𝑡𝑖𝑜𝑛 𝑜𝑓 𝑝𝑒𝑒𝑟𝑠 𝑡𝑜 𝑎𝑑𝑜𝑙𝑒𝑠𝑐𝑒𝑛𝑡𝑠” 𝑣𝑎𝑙𝑢𝑒𝑠. https://doi.org/10.1111/cdep.12510

Field, N. H., Choukas‐Bradley, S., Matteo Giletta, Telzer, E. H., Cohen, G. L., & Prinstein, M. J. (2023). 𝑊ℎ𝑦 𝑎𝑑𝑜𝑙𝑒𝑠𝑐𝑒𝑛𝑡𝑠 𝑐𝑜𝑛𝑓𝑜𝑟𝑚 𝑡𝑜 ℎ𝑖𝑔ℎ‐𝑠𝑡𝑎𝑡𝑢𝑠 𝑝𝑒𝑒𝑟𝑠: 𝐴𝑠𝑠𝑜𝑐𝑖𝑎𝑡𝑖𝑜𝑛𝑠 𝑎𝑚𝑜𝑛𝑔 𝑐𝑜𝑛𝑓𝑜𝑟𝑚𝑖𝑡𝑦, 𝑖𝑑𝑒𝑛𝑡𝑖𝑡𝑦 𝑎𝑙𝑖𝑔𝑛𝑚𝑒𝑛𝑡, 𝑎𝑛𝑑 𝑠𝑒𝑙𝑓‐𝑒𝑠𝑡𝑒𝑒𝑚. 𝐶ℎ𝑖𝑙𝑑 𝐷𝑒𝑣𝑒𝑙𝑜𝑝𝑚𝑒𝑛𝑡, 95(3). https://doi.org/10.1111/cdev.14038

„𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐚𝐝𝐨𝐥𝐞𝐬𝐜𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆” 𝒔𝒂𝒖 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒖𝒏 𝒔𝒆𝒎𝒏𝒂𝒍?

Adolescența vine firesc cu schimbări: mai multă nevoie de intimitate, contestarea regulilor, preocupare pentru grup și imagine, schimbări de dispoziție și dorință de autonomie.

Ceea ce contează este intensitatea schimbării, rapiditatea cu care apare și efectele pe care le are asupra vieții adolescentului.

Merită să fim mai atenți atunci când schimbările apar brusc, persistă, se intensifică sau încep să afecteze școala, relațiile, somnul, motivația ori funcționarea de zi cu zi.

Un singur semn spune foarte puțin fără context. Evaluarea psihologică urmărește durata, intensitatea, impactul, mediul în care apare dificultatea și resursele adolescentului.

Orice schimbare importantă merită înțeleasă.

Tocmai de aceea oferim pachete de evaluare psihologică pentru adolescenți, pentru a susține o înțelegere cât mai clară a felului în care adolescentul funcționează și a nevoilor sale actuale de sprijin.

Pentru formularele de solicitare completate până la 15 septembrie, pachetele beneficiază de o reducere de 20%.

Scanează QR code-ul din ultima imagine sau folosește formularul pentru solicitarea unei evaluări de aici:
https://forms.gle/eEeYeRcqoBxt1W4P7

Claritate. Înțelegere. Direcția potrivită.

Mihaela Julia Dunga
Psiholog clinician, psihoterapeut integrativ în formare, membră ArtePsy
0723 669 345
[email protected]