Un Strop de Repaus

În astfel de vremuri tulburi, așa cm trăim în această perioadă, o carte bună ne poate ajuta să ne deconectăm și să adăugăm și puțină bucurie în viețile noastre. Astăzi vă recomand o carte care pentru mine a fost excelentă. 😍

📖 Într-o clipă
de Suzanne Redfearn

✒️ Apreciere personală: 10/10
✒️ Anul apariției: 2021 (ediția originală a fost publicată în 2020)
✒️ Editura: Trei, colecția Fiction Connection
✒️ Numărul de pagini: 400
✒️ Traducerea din limba engleză: Mihaela Doagă
✒️ Nota de pe Goodreads: 4,34 din 5 (peste 114.000 de evaluări)

📌 Unul dintre modurile în care mi-am ales cărțile din ultimii ani a fost să verific scorul cărții respective pe Goodreads înainte de a decide dacă să o cumpăr sau să o citesc. De regulă, cărțile cu scoruri peste 4 din 5 sunt niște cărți foarte bune, iar cele peste 4,2 sunt superbe, însă există și excepții. Astfel, unele cărți cu scoruri de peste 4 nu mi se par pe măsura scorului, iar alte cărți, cu scor sub 4 mi se par subevaluate. Este, desigur, o chestiune de gust, iar aceste excepții sunt perfect normale. Din fericire, în cazul cărții de față nu a fost vorba de nicio excepție, iar scorul foarte mare de pe Goodreads (care m-a determinat să o cumpăr și să o citesc înaintea altor cărți) este în perfectă consonanță cu părerea mea la finalul lecturii.

📌 Probabil că majoritatea dintre noi ne-am imaginat măcar o dată cm o să fie viața după ce nu vom mai fi. Ne-am gândit la cm o să reacționeze ceilalți, la ce va rămâne neîncheiat sau nespus, la ce vom lăsa în urma noastră, la cm vom fi ținuți minte etc. Ei bine, o astfel de poveste pune în pagini Suzanne Redfearn, iar modul în care o face este cuceritor încă de la primele fraze. Utilizând un limbaj simplu, adecvat pentru o lectură ușoară, autoarea izbutește să creioneze un roman în care protagonista începe ca naratoare și personaj principal, ulterior rămânând doar naratoare și observatoare atentă a lucrurilor care se întâmplă după ce ea își pierde viața.

📌 M-a surprins foarte mult atât perspectiva expunerii acțiunii, dar și felul în care evenimentele evoluează de-a lungul romanului. Mi s-a părut foarte bună și partea din roman în care nevoia de a supraviețui îi transformă pe oameni în ființe de nerecunoscut. Și, în pofida unei doze de supranatural, în care eu, personal, nu cred, cartea este una perfect agreabilă pentru că vorbim de ficțiune și în acest gen sunt permise multe. Sau poate că e permis orice. Tocmai de aceea citim ficțiune, pentru a ne dezvolta imaginația, pentru a visa, pentru a pătrunde măcar prin gânduri în locuri pe care nu le vom accesa niciodată în viața reală, pentru a ne duce un pas mai departe decât ne-am permite în mod normal.

📌 Mi-a plăcut simțul dreptății care domină cartea și m-a satisfăcut faptul că fiecare personaj primește într-un final cam ce merită, deși în viață rareori se întâmplă astfel. Mi-a mai plăcut și dinamica dintre personaje după ce acestea trec pe lângă moarte și modul în care relațiile dintre ele se modifică dramatic atunci când fiecare dintre ele descoperă adevărata natură a celor mai apropiate persoane.

📌 Suzanne Redfearn demonstrează cu vârf și îndesat în acest roman că este o autoare incredibil de talentată și îmi propun să mai citesc și alte romane de-ale sale, majoritatea fiind cotate cu evaluări foarte mari pe Goodreads. Deocamdată aștept următoarea traducere în limba română a vreunuia dintre acestea. Mă bucur că am descoperit (chiar dacă mai degrabă din greșeală) această operă literară superbă și sper că v-am trezit măcar puțin interesul pentru ea, mai ales că poate fi achiziționată la un preț mai degrabă modic. Ca de obicei, spor la citit!

📖 Ceea ce datorăm
de Golnaz Hashemzadeh Bonde

✒️ Apreciere personală: 9,5/10
✒️ Anul apariției: 2018 (ediția originală a fost publicată în 2017)
✒️ Editura: Polirom
✒️ Numărul de pagini: 208
✒️ Traducerea din limba suedeză: Gabriella Eftimie
✒️ Nota de pe Goodreads: 3,99 din 5 (peste 3.500 de evaluări)

📌 Ce faci atunci când afli că zilele îți sunt numărate și că nu mai ai tot timpul la dispoziție pentru a face tot ce ți-ai imaginat că vei face? Probabil că mulți ne-am pus întrebarea aceasta și prea puțini am răspuns cu adevărat la ea. În plus, cm faci să îți pui lucrurile în regulă, cm faci pace cu toți cei apropiați, cm te împaci cu tine însuți atunci când nu ai făcut niciodată aceste lucruri? Fără pretenția de a răspunde la aceste întrebări, cartea de azi tratează finalul unei astfel de vieți și ne pregătește puțin pentru atunci când...

📌 E un farmec deosebit printre paginile acestei cărți unde brutalitatea se îmbină cu delicatețea, unde traumele ce nu vor putea fi vreodată depășite (nici nu ar avea cum) au efecte în fiecare zi, în fiecare clipă. Cumva, am simțit că acest roman e mai ales despre modul în care traumele ajung treptat (sau poate dintr-o dată) să-ți altereze mentalitatea până la nivelul la care ajungi să nu te mai recunoști sau să te urăști de-a dreptul.

📌 Însă toate acestea se pot atenua atunci când speranța unui nou început, chiar dacă nu al tău, ți se cuibărește în suflet și îți oferă razele de lumină de care ai nevoie ca să pleci împăcat. Totul capătă un sens și, chiar dacă nu te schimbă cu adevărat, reușești totuși să te convingi într-o oarecare măsură că poate totul a meritat într-un final și că există o anumită logică pentru care lucrurile s-au întâmplat astfel.

📌 Dincolo de aspectele personale, romanul intră puțin și în istoria Iranului, explicând modul în care deciziile și abordarea unui regim influențează în mod direct și foarte dur viețile oamenilor simpli, interesați sau nu de politică. Și mi-a plăcut mult că autoarea a decis să lege totul prin încadrarea istorică a evenimentelor și prin conectarea dramelor personale cu tulburările politice și sociale din Iran.

📌 „Ceea ce datorăm” este o carte de dimensiuni destul de reduse, poate fi citită destul de lejer în câteva zile, însă conținutul său nu este în niciun caz la fel de ușor de dus. Sunt multe întrebări pe care mi le-am pus pe timpul lecturii, dar și după ce am încheiat-o și mă bucur că acest roman mi-a prilejuit o astfel de introspecție. Pentru că în ritmul nebunesc al zilelor noastre, mai ales în viața orașului mare, avem de prea puține ori timp să stăm și să ne gândim la... nemurirea sufletului. Și e destul de ciudat că această expresie a ajuns să fie utilizată mai degrabă într-o conotație peiorativă, la adresa cuiva care nu pare că e suficient de conectat la lumea exterioară. Ca și cm lumea interioară, acest labirint infinit din care n-a ieșit nimeni viu, n-ar fi cel puțin la fel de importantă.

📌 Am rămas cu multe gânduri și idei după această carte și mi-ar plăcea să am puterea de a determina cât mai multă lume să o citească (apropo, din motive care îmi scapă, probabil lipsa de cerere cauzată de lipsa de popularitate, o puteți achiziționa la un preț modic, aveți link în comentarii). Poate în urma acestei lecturi am putea să fim mai împăcați cu noi, să ne rănim mai puțin unii pe ceilalți și să fim mai buni mai ales atunci când contează cu adevărat.

📌 Voi încheia spunând fără pic de exagerare că această carte este o adevărată perlă, o carte pe care o devorezi nu ca să vezi CE se întâmplă ci ca să vezi CUM se întâmplă și ca să te bucuri până la final de un talent literar de excepție. Mi-a plăcut foarte mult, a fost una dintre cele mai bune cărți citite în acest an și m-a surprins în cel mai plăcut mod cu putință, mai ales că nu aveam așteptări foarte mari în privința sa.

📖 Nostalgia
de Mircea Cărtărescu

✒️ Apreciere personală: 9/10
✒️ Anul apariției: 2016 (ediția a X-a; ediția originală a fost publicată în 1993)
✒️ Editura: Humanitas
✒️ Numărul de pagini: 400
✒️ Nota de pe Goodreads: 4,19 din 5 (peste 5.500 de evaluări)

📌 Nu știu cât de rușinoasă o fi chestia asta, însă pentru mine „Nostalgia” a fost prima scrisă de Mircea Cărtărescu pe care am ajuns să o citesc. Nu știu exact cm de nu am considerat de cuviință să ajung mai repede la opera acestui distins autor (poate cel mai bun autor român contemporan), însă așa a fost să fie.

📌 Am plecat pe drumul lecturii cu așteptări mari și cred că era normal să fie așa, doar vorbim aici despre un autor extrem de apreciat, tradus în zeci de limbi, despre care se vorbește în fiecare an atunci când se apropie decernarea Premiului Nobel pentru Literatură. Aceste așteptări mi-au fost doar în parte împlinite, mai ales din punctul de vedere al stilului și al talentului literar, acestea fiind unele absolut sublime, complet ieșite din comun. Se vede aproape la fiecare frază că este vorba despre un autor care se deosebește de majoritatea celorlalți, dotat cu un intelect mult superior și pentru care arta scrisului nu mai are nicio taină.

📌 De ce spun atunci că așteptările mi-au fost împlinite doar parțial? Pentru că eu sunt prin definiție un om al concretului, iar doza de abstract pe care am întâlnit-o în acest roman a fost cam mare pentru gustul meu. De asemenea, cartea este alcătuită din câteva povestiri și am mai precizat la un moment dat că proza scurtă nu e chiar ceea ce-mi doresc de la viață. Încercările timide de a lega între ele cele câteva povestiri sunt frumoase însă nu prea m-au convins. După ce am văzut cm se pot lega firele narative în tetralogia „Cimitirul Cărților Uitate” a lui Carlos Ruiz Zafón sau în „Ruinele timpului” a lui John Boyne (cărți ale căror recenzii le găsiți aici pe pagină, dacă sunteți curioși), nu am fost foarte impresionat de tentativele de a crea punți între povestirile lui Cărtărescu din „Nostalgia”. Însă, din nou, e doar o chestiune de gust și nu încerc aici să fac o comparație între Cărtărescu și alți autori.

📌 Am putut, în urma acestei lecturi, să înțeleg foarte bine ce talent literar uriaș deține Mircea Cărtărescu și abia aștept să mai citesc ceva scris de el („Theodoros” am auzit că ar fi o alegere foarte bună, așa vorbește lumea în discuțiile despre cărți), însă acum știu cumva la ce să mă aștept și nu voi mai avea pretenția concretului, îmi voi asuma că abstractul va fi, cel mai probabil, acolo, și îl voi accepta exact așa cm e, de dragul unui stil ce nu are cm să nu te cucerească.

📌 Am avut nenumărate momente pe timpul lecturării acestui roman în care reciteam și nu îmi venea să cred ce nivel de imaginație poate să aibă acest autor, ce har de a pune unele lucruri în cuvinte, ce îmbinări îi reușesc, ce fraze întortocheate, dar atât de logice și frumoase, poate să aștearnă. Am rămas cu convingerea că Mircea Cărtărescu merită cu siguranță toate premiile literare, inclusiv Nobelul, dar și cu regretul că acest roman nu a fost chiar ceea ce mi-aș fi dorit să citesc. Da, știu, sunt sentimente amestecate, dar nu mă contrazic, pur și simplu asta e ce am simțit despre acest roman. Poate că altele vor fi mai aproape de gustul meu și tocmai de aceea sunt dispus să mai încerc și alte lecturi de-ale sale.

📌 Cu speranța că v-am adus în atenție stilul unic al unui autor ce nu poate fi ignorat (asta în cazul în care nu l-ați citit deja) sau că v-am reamintit de operele sale, vă urez spor la citit!

📖 Tatăl celuilalt copil
de Parinoush Saniee

✒️ Apreciere personală: 10/10
✒️ Anul apariției: 2017 (ediția originală a fost publicată în 2004)
✒️ Editura: Polirom
✒️ Numărul de pagini: 296
✒️ Traducerea din limba persană: Cristina Ciovârnache
✒️ Nota de pe Goodreads: 4,41 din 5 (peste 8.000 de evaluări)

📌 Ar fi foarte interesant să aflăm ce gândesc ființele care nu vorbesc, fie că sunt oameni, fie că sunt animale, iar o carte care face exact acest lucru, oferind un întreg discurs unui copil ce refuză să rostească chiar și cel mai neînsemnat cuvânt, nu ar fi avut cm să nu îmi provoace interesul. „Tatăl celuilalt copil” m-a captivat de la prima pagină, imediat ce am conștientizat modul în care este descrisă întreaga poveste: prin ochii inocenți ai unui copil. Există și pasaje în care observăm lucrurile din perspectiva mamei, aspect care conferă senzația de întreg, însă predomină cele în care evenimentele sunt descrise de către copil.

📌 Pe parcurs înțelegem și de ce cuvintele refuză să iasă din gura acestui copil, înțelegem și de ce ajunge să refuze să își recunoască tatăl. Și mai înțelegem și cât de toxice sunt orgoliile, cm pot să distrugă relații, familii, vieți întregi, doar pentru că nu avem puterea să lăsăm de la noi.

📌 Cartea este una de dimensiuni mai degrabă reduse și se citește foarte repede (mie mi-a luat mai puțin de trei săptămâni deși nu prea am avut timp de citit în acea perioadă), stilul fiind unul simplu și plăcut. Povestea, însă, nu este deloc simplă, iar modul în care sunt creionate traumele pe care le pot dezvolta copiii atunci când sunt lipsiți de afecțiunea normală părintească este de-a dreptul răvășitor. De asemenea, m-a impresionat profund cm romanul reușește să surprindă implicațiile pe care astfel de traume le pot avea asupra întregii familii, ca într-un soi de cerc vicios din care nimeni nu mai izbutește să iasă.

📌 În același timp, mi-am îmbogățit cunoștințele despre cultura iraniană, una atât de greu de înțeles pentru noi, europenii. Tradițiile lor, dar mai ales obiceiurile, în special cele referitoare la punerea femeii la colț (metaforic vorbind), sunt destul de greu de acceptat pentru cineva care consideră că toți suntem egali pe lumea asta, că fiecare ar trebui să aibă libertatea de a dispune de viața sa după cm dorește și că nu trebuie să fim decât stăpânii propriilor noastre vieți (nu și asupra altora).

📌 M-a cucerit definitiv stilul delicat al acestei autoare iraniene și abia aștept să citesc și „Cel care mă așteaptă”, carte pe care am achiziționat-o deja și care este chiar mai renumită decât „Tatăl celuilalt copil”. În cazul acestui din urmă roman, evaluarea foarte mare de pe Goodreads mi se pare pe deplin justificată și mă bucur că am ales să citesc această carte din vrafurile care mă așteaptă, fix într-un moment în care aveam nevoie de o lectură plină de empatie.

📖 O istorie a Orientului Mijlociu
de Peter Mansfield (ediție revizuită și actualizată de Nicolas Pelham în 2013)

✒️ Apreciere personală: 8/10
✒️ Anul apariției: 2015 (ediția originală a fost publicată în 1991)
✒️ Editura: Humanitas
✒️ Numărul de pagini: 536
✒️ Traducerea din limba engleză: Cornelia Dumitru
✒️ Nota de pe Goodreads: 3,85 din 5 (peste 1.500 de evaluări)

📌 Am citit destul de multe cărți de istorie până acum, însă niciodată nu poți să știi prea multe în acest domeniu. De aceea, odată cu începerea unei noi runde de conflict în Orientul Mijlociu (iar aici mă refer la războiul purtat de Israel în Fâșia Gaza, pentru că între timp a izbucnit și războiul împotriva Iranului), am considerat că ar fi bine să mă pun la punct cu istoria detaliată a acestei regiuni efervescente.

📌 Trebuie să recunosc că am aflat extrem de multe din cartea lui Peter Mansfield, chiar dacă nu am reușit să rețin pe cât mi-aș fi dorit. Stilul este unul destul de plăcut, însă cartea este una voluminoasă, 500 de pagini de text-bloc, astfel că mi-a luat câteva luni să o citesc (menționez încă o dată că eu citesc mai multe cărți simultan). Din păcate, am resimțit de multe ori pe parcursul lecturii lipsa unor repere temporale mai frecvente care să mă ajute să înțeleg cu ușurință cronologia evenimentelor, fără a mai fi nevoit să realizez o documentare suplimentară pe Internet.

📌 De asemenea, mi s-au părut extrem de puține cele câteva hărți prezentate la începutul cărții, iar pentru a înțelege modul în care s-au deplasat granițele de-a lungul timpului am avut nevoie din nou să apelez la surse online. Nu mi se pare în regulă ca o carte de istorie să nu aibă suficiente hărți (măcar acolo unde e cazul, în porțiunile unde sunt abordate modificări ale granițelor) și nici ca aceasta să nu cuprindă referințe temporale pentru toate evenimentele prezentate. Sincer, aș refuza să editez o carte de istorie care nu respectă aceste două aspecte ce mi se par de bază. Și cred cu tărie că orice istoric ar trebui ca în cărțile sale să explice lucrurile în așa fel încât să înțeleagă oricine, fie că are baze solide de istorie, fie că se află la prima carte în domeniu.

📌 Trecând peste aceste aspecte care mi-au îngreunat lectura și care mi-au răpit puțin din plăcerea acesteia, trebuie să spun totuși că am înțeles mult mai clar felul în care s-au desfășurat evenimentele ultimilor 200 de ani în Orientul Mijlociu, iar cartea a fost, cu siguranță, una îmbogățitoare. Am înțeles dinamica relațiilor dintre statele din regiune, am înțeles de ce israelienii și palestinienii vor continua să se confrunte pentru mult timp de acum înainte, am înțeles și interesele pe care le-au avut sau pe care încă le mai au marile puteri în această zonă deosebit de complicată a planetei, am înțeles mult mai clar și care a fost drumul Iranului până la a deveni un paria pentru statele occidentale.

📌 Sunt convins că au fost scrise și ar mai putea fi scrise cărți mult mai groase despre situația din această regiune și tot nu ar putea fi cuprinse toate detaliile care au dus la situația aproape imposibilă din prezent, în care prea puține state din zonă reușesc să aibă relații bilaterale normale. Însă cine să aibă timp să le citească pe toate? Așa că, pentru moment mă mulțumesc cu această cunoaștere, oferită de cartea lui Mansfield, și îmi propun ca pe viitor să identific o carte care să fie și mai reușită. Dacă aveți propuneri de astfel de lucrări, vă rog să nu ezitați să mi le spuneți în comentarii.

📌 În încheiere vreau să subliniez că lucrarea este una foarte bună, adresată unui public care are deja cunoștințe foarte bune de istorie sau unuia care e dispus să completeze informațiile din carte cu date de pe Internet (eu sunt undeva la mijloc din acest punct de vedere), însă lipsurile menționate au făcut ca pentru mine această carte să fie doar de 8. Cu speranța că v-am adus în atenție o carte ce vă forma o imagine mult mai clară a Orientului Mijlociu, vă urez spor la citit!

📖 Încetează cu minciunile tale
de Philippe Besson

✒️ Apreciere personală: 7/10
✒️ Anul apariției: 2017 (ediția originală a fost publicată tot în 2017)
✒️Editura: Polirom
✒️ Numărul de pagini: 200
✒️ Traducerea din limba franceză: Laurențiu Malomfălean
✒️ Nota de pe Goodreads: 4,26 din 5 (peste 68.700 de evaluări)

📌 Ar fi culmea ca atunci când achiziționezi câte 10-15 cărți de la un bazar de carte, să fie toate excepționale, chiar dacă ele au note mari pe Goodreads. În funcție de gusturile fiecăruia, există posibilitatea ca unele să nu fie fix ce ne dorim și acesta a fost situația în cazul cărții pe care o prezint de această dată.

📌 „Încetează cu minciunile tale” este un roman ce descrie iubirea pierdută a doi băieți, aceasta reușind cumva să străbată deceniile și să rămână vie deși cei doi nu reușesc să se mai apropie vreodată. Modul în care este scris denotă o mare sensibilitate a autorului și am reușit să înțeleg mai bine felul în care persoanele care au o orientare s*xuală către același s*x duc o viață complicată și de multe ori crudă deși nu merită acest lucru. Din acest punct de vedere, cartea ar putea ajuta pe oricine, mai ales persoanele excesiv de conservatoare, să înțeleagă faptul că iubirea e iubire și că ea nu are acum să devină vreodată o amenințare la adresa cuiva. Singura amenințare reală în acest caz o reprezintă violența la care este dispusă să apeleze o parte radicală a societății, atunci când vine vorba de această comunitate. În fond, suntem speriați și ne temem mai ales de lucrurile pe care nu le înțelegem, însă odată înțelese, ele nu mai reprezintă motive de îngrijorare.

📌 În altă ordine de idei, nu mi-au plăcut detaliile prea explicite cuprinse în carte și sunt de părere că acestea au potențialul de a antagoniza acea parte a cititorilor care sunt conservatori sau pudibonzi. Sunt conștient că autorul nu a avut scopul de a menaja cititorii și că arta nu poate fi mereu așa cm ne-o dorim, însă consider că astfel de fragmente sunt contraproductive într-o lume în care această comunitate, a celor cu orientări s*xuale diferite, se confruntă în continuare cu extrem de multă ură și discriminare.

📌 Cartea este una de dimensiuni reduse, se citește ușor și reprezintă o fereastră către o lume despre care nu știm prea multe și despre care nici nu prea suntem curioși să aflăm ceva. Mai degrabă ne ferim, ca și cm ne-am putea contamina, ca și cm orientarea s*xuală a cuiva ni s-ar putea transmite și nouă. Însă o persoană sigură pe ea și pe s*xualitatea sa nu va avea niciodată o problemă în a fi curioasă și a înțelege mai bine această comunitate, a celor diferiți față de majoritate. Și va avea capacitatea să înțeleagă că orientarea s*xuală este înnăscută, nu se transmite prin aer, ca virușii.

📌 Cu speranța că măcar o parte dintre voi veți avea curiozitatea să aruncați o privire în această lume și cu mențiunea că unele detalii s-ar putea să vă scoată puțin din zona de confort, vă urez lecturi plăcute!

📖 Acolo, chiar acolo
de Tommy Orange

✒️ Apreciere personală: 9,5/10
✒️ Anul apariției: 2021 (ediția originală a fost publicată în 2018)
✒️ Editura: Black Button Books
✒️ Numărul de pagini: 272
✒️ Traducerea din limba engleză: Radu Șorop
✒️ Nota de pe Goodreads: 3,97 din 5 (peste 228.000 de evaluări)

📌 Aceasta este cu siguranță una dintre cărțile pe care nu cred că aș fi cumpărat-o vreodată dacă nu mi-ar fi recomandat-o cineva. Cu toate acestea, a ajuns în posesia mea în urma unui eveniment foarte creativ de strângere de fonduri pentru Spitalul Marie Curie (s-a numit „Bookurie fără etichetă”, iar donatorii primeau o carte împachetată pe care o alegeau doar pe baza unor indicii) și care sper să se mai repete cândva. Astfel, nu greșesc prea mult dacă spun că soarta a vrut să aflu mai multe despre viețile trecute și actuale ale nativilor americani.

📌 „Acolo, chiar acolo” este îmbinarea poveștilor mai multor personaje legate între ele de aceeași traumă transgenerațională, cea a masacrării, asupririi, alungării și discriminării nativilor americani. Personajele sunt urmărite în capitole separate, însă totul se leagă până spre final și niciun detaliu nu este lăsat la voia întâmplării. Cu excepția finalului. Acolo fiecare poate să își închipuie ce vrea, autorul nu a vrut să ne ofere o finalitate clară a poveștii și exact acesta este motivul pentru care am apreciat cartea cu 9,5 în loc de 10.

📌 Este multă durere în romanul de debut al lui Tommy Orange și este foarte multă inadecvare pentru personajele care se confruntă (chiar și în mediul urban al Americii de secol XXI) cu discriminare, cu marginalizare și cu dificultăți majore în toate etapele vieții, de la școală și până la găsirea unui loc de muncă sau a unui partener de viață. De cele mai multe ori, răspunsurile la întrebările și greutățile pe care le întâmpină pot fi descoperite chiar în interiorul comunității de nativi americani. Pe de altă parte, în multe alte dăți, chiar această comunitate poate deveni sursa multora dintre problemele cu care se confruntă aceștia.

📌 Sincer, m-a surprins să descopăr că această comunitate, adânc asuprită și dezintegrată, se confruntă în continuare cu atât de multe probleme când, într-o lume normală, ar fi trebuit ca autoritățile dintr-o democrație atât de puternică așa cm se prezintă SUA, să adopte seturi de măsuri concrete prin care să identifice soluții clare pentru acești oameni. Dar nu știu de ce mă mir, la noi situația este aproape identică cu persoanele de etnie rromă, iar perspectivele nu sunt deloc încurajatoare, statul are mereu de rezolvat alte probleme mai importante. Și tocmai de aceasta e importantă cartea lui Tommy Orange, pentru că ne ajută să conștientizăm că simplul fapt că ești membru al unei comunități marginalizate este în cele mai multe cazuri definitoriu în viață și pe viață, iar asta este al naibii de trist.

📌 Am citit această carte cu aviditate, mi-a provocat curiozitatea și mi-a stârnit interesul încă de la primele pagini și v-o recomand nu doar pentru a înțelege mai bine viața contemporană a nativilor americani, dar și pentru stilul superb al autorului și pentru maniera de tip puzzle în care este prezentată desfășurarea acțiunii. Spor la citit!

📖 Ce mult te-am iubit
de Zaharia Stancu

✒️ Apreciere personală: 7/10
✒️ Anul apariției: 2017 (ediția originală a fost publicată în 1968)
✒️ Editura: Litera (colecția Cărți Pentru Toți)
✒️ Numărul de pagini: 288
✒️ Nota de pe Goodreads: 3,98 din 5 (peste 230 de evaluări)

📌 După ce am citit în facultate „Desculț”, care m-a impresionat destul de profund, mi-am propus să mai citesc câte ceva din opera lui Zaharia Stancu, însă preocupat fiind să explorez și munca altor autori, abia recent am reușit să mai parcurg unul dintre romanele sale.

📌 „Ce mult te-am iubit” e romanul în care Zaharia Stancu își plânge mama, iar sarcina celui care își propune să scrie o recenzie despre o astfel de carte poate deveni una cel puțin ingrată deoarece se naște inevitabil întrebarea „Cum ai putea să spui ceva de rău despre un astfel de subiect?”. Însă răspunsul e simplu: recenzia nu este despre subiect, ci despre operă, despre cm e ea pusă în pagină, despre cât de mult mi-a plăcut sau dimpotrivă, despre cm am înțeles-o la această vârstă ce nu va mai fi niciodată. Chiar așa, v-ați gândit că dacă recitiți peste cinci ani o carte o să o vedeți cu totul altfel? Ar putea să vi se pară o porcărie, deși prima oară v-a plăcut sau să vi se pară o adevărată nestemată, cu toate că prima dată vi s-a părut maculatură. Experiențele pe care le acumulăm ne determină (uneori ne ajută, alteori mai degrabă ne încurcă) să ne modificăm atât de mult percepția asupra lucrurilor încât în câțiva ani putem deveni efectiv alte persoane.

📌 Revenind la cartea lui Zaharia Stancu, trebuie să spun că pe mine, unul, nu m-a convins. Am rezonat cu durerea sa care răzbate puternic din fiecare pagină și mi-am amintit în multe rânduri de „Jurnalul unei iubiri pierdute” a lui Eric-Emmanuel Schmitt, deși cele două cărți au destule de puține lucruri în comun în afara subiectului principal (cu precizarea importantă că opera lui EES este una superbă și a cărei recenzie o găsiți aici pe pagină, dacă sunteți interesați). Însă repetițiile... Totul ar fi fost în regulă și aș fi receptat mai degrabă pozitiv cartea, însă utilizarea absolut exagerată a repetițiilor mai degrabă mi-a distrus plăcerea cititului. Pot să înțeleg faptul că autorul a dorit să sublinieze unele aspecte, că a vrut să scoată în evidență simplitatea satului, unde oamenii se axează pe lucruri puține (dar foarte importante pentru ei), că a intenționat să exprime faptul că gândurile îi reveneau mereu la aceleași lucruri dureroase și obsesive, însă procedeul repetiției este utilizat într-atât de mult încât de la un moment dat încolo aproape că știam ce urmează să citesc, iar într-un final am sfârșit dorindu-mi să termin odată lectura pentru că devenise destul de enervantă.

📌 În altă ordine de idei, o carte destul de simplă, cu un stil cursiv (chiar dacă sunt destule digresiuni), care se citește ușor și repede, dar pe care nu o recomand nimănui care a pierdut recent pe cineva, cu atât mai mult când acel cineva e chiar mama. Lectura a mers rapid și au fost fragmente unde am simțit calitatea autorului, însă la final am rămas cu impresia că este una dintre cărțile din care peste puțină vreme nu-mi voi mai aduce aminte nimic. Poate va rămâne doar o umbră apăsată de tristețe atunci când îmi voi aduce aminte titlul romanului, utilizat în mod obsesiv în text, și o urmă de dezamăgire la gândul că această carte m-a descurajat să mai citesc altceva de Zaharia Stancu.

Pentru mine, această carte a fost de departe cartea anului 2025 și nu știu când voi mai găsi vreuna care să îmi placă atât de mult. Desigur, ea nu ar avea aceeași valoare fără cele trei volume care o preced, însă fiecare pagină din cele peste 1.500 (în total) a fost o adevărată plăcere și vi le recomand din toată inima. 😍

📖 Labirintul spiritelor
de Carlos Ruiz Zafón

✒️ Apreciere personală: 10/10
✒️ Anul apariției: 2024 (ediția originală a fost publicată în 2017)
✒️ Editura: Polirom
✒️ Numărul de pagini: 856
✒️ Traducere din limba spaniolă: Marin Mălaicu-Hondrari
✒️ Nota de pe Goodreads: 4,54 din 5 (peste 65.000 de evaluări)

📌 O să fiu sincer ca de obicei și o să recunosc că această carte a stat cam o lună pe biroul meu așteptându-și recenzia. Într-adevăr, a fost și o perioadă aglomerată, cu plecări din localitate și alte activități, însă ce m-a ținut cu adevărat departe de laptop și de această carte a fost teama că nu voi reuși să aștern nici măcar pe departe cuvintele potrivite care să se îmbine cumva într-o formulă cât de cât apropiată de felul în care ar trebui să arate o recenzie a acestei cărți. Într-un final m-am lămurit că exact asta se va întâmpla și că nu am nicio șansă să explic în cuvinte puține și perfecte cam cât de bun este acest roman, așa că m-am decis să o scriu oricum.

📌 Nu vreau să pară forțat, însă „Labirintul spiritelor” mi s-a părut mai mult decât o capodoperă. Am citit multe capodopere până acum, însă această carte reușește să depășească lejer acel nivel și să se situeze într-o categorie de cărți foarte rare ce sunt menite să rămână cu tine pentru totdeauna. Deși este un roman de 850 de pagini, nu doar că l-am citit foarte repede, dar am și trăit un sentiment bizar, de teamă că îl voi termina, de angoasă că povestea se va încheia, iar cărțile pe care le voi mai citi nu se vor ridica nici măcar pe departe la nivelul acestei bijuterii.

📌 Așa cm am mai spus în recenziile celorlalte trei romane, „Labirintul spiritelor” este cel de-al patrulea roman și cel care încheie tetralogia „Cimitirul Cărților Uitate”. Nu cred că am citit vreodată o serie care să se lege mai frumos și cu atâta măiestrie precum aceasta, iar rolul romanului final este exponențial în acest sens. Nicio singură întrebare pe care cititorul și-ar putea-o pune nu rămâne fără un răspuns clar, iar asta arată cât de cerebral și metodic era Zafón, dincolo de stilul mai degrabă poetic pe care îl avea.

📌 Am avut nenumărate momente în care citeam și reciteam anumite fragmente, frapat fiind de cât de neverosimil este ca cineva să scrie atât de minunat, să înlănțuie astfel de metafore vibrante și creative cu o poveste atât de dinamică, încadrând totul atât din punct de vedere istoric, dar și ținând cont de evoluția societății spaniole în funcție de evenimentele istorice prin care trecea în perioada în care are loc acțiunea.

📌 La fel ca și în cazul romanului „Ruinele timpului” de John Boyne, la finalul căruia am avut impresia că „Băiatul cu pijamale în dungi” a fost scris mai degrabă ca roman de susținere pentru ceva mult mai valoros, la fel și în cazul acestei serii am simțit că primele trei romane (fiecare excepțional în felul său) au fost scrise pentru ca cel de-al patrulea să vină și să unească toate firele narative lăsate cu bună știință fără o finalitate.

📌 Personajele noi, dar și cele arhicunoscute din primele trei romane, precum spumosul Fermin Romero de Torres, poartă dialoguri spectaculoase, iar povestea ce se întinde pe mai multe generații m-a dus pe alocuri cu gândul la „Un veac de singurătate” al lui Gabriel García Márquez, deși alte comparații cu romanul respectiv nu prea pot fi făcute.

📌 Nu o s-o mai lungesc pentru a nu vă plictisi, dar vă spun doar atât: dacă vreți să citiți ceva cu adevărat bun, ceva care să vă facă să vă îndrăgostiți pentru totdeauna de acest hobby sublim al cititului, atunci faceți-vă un bine și citiți această tetralogie. Pentru mine, dacă ar fi ultimele cărți pe care aș avea posibilitatea să le mai citesc pe lumea asta, cred că pe acestea le-aș alege. Iar traducerea lui Bogdan Mălaicu-Hondrari este una excelentă. 😍

📌 PS Mi-a rămas în minte o replică a unuia dintre personajele din carte și pentru că o să duc pentru multă vreme cu mine această frază (să sperăm că pentru totdeauna), vreau să o împărtășesc și aici. O redau aproximativ, așa cm am reținut-o: „Scriem întotdeauna pentru noi și rescriem pentru cei care ne citesc”. N-am cuvinte să spun cât de mult mi-a plăcut fraza asta pentru că e atât, dar atât de adevărată și de o profunzime incredibilă ținând cont de numărul și simplitatea cuvintelor utilizate. Mi-am adus aminte de câte sute de ori am scris și am rescris cuvinte și fraze pentru aceste recenzii astfel încât varianta finală să fie cât mai apropiată de ceea ce mi-ar plăcea mie să citesc.

📌 PPS Am avut mari dificultăți în a alege niște citate favorite pentru că îmi venea să aleg câte unul la fiecare câteva pagini citite. Până la urmă m-am rezumat doar la câteva, dar sunt mult mai multe care au potențialul de a fi chiar mai bune decât acestea.