ARCS

🔴 🔴 🔴 🎤🎲 Ștefan BRATOSIN (link comment)🔴 Refuz binele ca program. Refuz binele ca sistem. Refuz binele ca garanție. Refuz binele ca posesiune. Refuz binele ca drept incontestabil pe care cineva îl impune altora. Refuz binele care se numește bun pentru a domina mai bine. Refuz binele care transformă compasiunea în control. Refuz binele care sfințește excluderea. Refuz binele care a făcut din biserica un maldăr de ruine. Refuz binele care a dizolvat ordinea. Refuz binele care a făcut din templu un teatru, din altar o tejghea, din mâna care binecuvântează mână care lovește. Încetați să mai impuneți binele transformat în program și înarmat cu legi, granițe și colecte pe câmpurile de luptă ale bisericii. Nu mai confundați bunătatea cu ordinea, compasiunea cu conformismul și prezența lui Dumnezeu cu sunetul concertelor, cu postările publicitare impulsive ale proiectelor lucrative și cu grandoarea politică a instituțiilor și relațiilor. Este timpul să vă aduceți aminte că binele nu vă aparține. Nu este produsul bisericii „triumfătoare”. El este excepția fragilă din inima unei lumi însângerate. Priviți istoria pe care o purtăm în noi. De fiecare dată când am pretins că stabilim Împărăția prin forță, am semănat violență în numele mântuirii. Ideologiile creștine – cele care au mobilizat masele, au justificat războiul sfânt, au legitimat opresiunea și au construit regimuri în care crucea a servit drept steag al puterii – au trădat Evanghelia. Răul nu vine doar de la cei care îl resping pe Hristos. De cele mai multe ori el apare din propria noastră certitudine de a fi de partea binelui. Când bunătatea devine un program absolut, când se impune conștiințelor prin coerciție sau prestigiu, se corupe. Devine violență morală. Creează dușmani acolo unde erau doar frați.
Binele nu se impune de către o structură. Nu coboară din vârful unei ierarhii. Iese la iveală în secret, în actul individual, în gestul pe care nimeni nu-l fotografiază și pe care nimeni nu îl postează pe rețelele sociale. O masă împărtășită cu cineva pe care îl numim străin. O mână așezată pe rana unui corp pe care societatea l-a făcut invizibil. Un refuz clar de a-l reduce pe celălalt la funcția sa, la grupul său, la vina sa, la amenințarea sa. Adevărata bunătate nu este o teorie morală proclamată de la amvon, ci o relație concretă, întrupată, vulnerabilă. Ea cere să vedem cu adevărat suferința persoanei din fața noastră și să răspundem fără calcule. Există o scânteie în fiecare persoană pe care nimic nu o poate stinge complet. Chiar și atunci când violența dezumanizează, chiar și atunci când instituția zdrobește, rămâne, în adâncul ființei, un punct legat de bine, o capacitate ireductibilă de a răspunde chemării celuilalt. Aceasta nu este o posesiune a bisericii. Este un dar original pe care Dumnezeu l-a semănat în însăși carnea umanității. Rolul nostru nu este să-l controlăm, ci să-l păstrăm. Să creăm spații – nu sisteme – unde această scânteie poate respira. Dumnezeu nu se arată în construcțiile bisericilor, în comitele sau în declarațiile noastre solemne. El se manifestă incognito. Divinitatea nu strigă. Ea se revelează în bunătatea umană, în capacitatea de a păstra viața, în responsabilitatea tăcută față de cel care cade. Căutăm minuni spectaculoase, dovezi de putere, semne care să ne legitimeze autoritatea, dar Hristos trece printre noi sub înfățișarea săracului, a prizonierului, a bolnavului, a celui de care am învățat să ne temem. Dacă nu-L recunoaștem acolo, nu-L vom recunoaște nicăieri, nici măcar în cel mai aurit tabernacol.
Binele nu este niciodată proprietatea noastră definitivă. El este un har care trebuie primit în fiecare dimineață, un foc care trebuie aprins în întuneric. Prin urmare, biserica trebuie să înceteze să se creadă custode exclusiv al bunătății. Trebuie să se elibereze de logica programului absolut. Trebuie să renunțe la tentația de a mobiliza, de a constrânge, de a defini cine este înăuntru și cine este afară în numele unei moralități superioare. Împărăția Cerurilor nu este un imperiu care trebuie construit, ci o realitate care germinează în gestul simplu prin care o persoană răspunde la vulnerabilitatea alteia. Acolo, în acest anonimat, în această discreție, este prezent Dumnezeu. Ideal ar fi să ne convertim instituțiile. Nu distrugându-le cu ură, ci golindu-le de pretenția lor la putere. Fie ca bisericile noastre să devină locuri unde binele se vede cu adevărat. Fie ca slujbele noastre să nu mascheze suferința lumii în spatele frumuseții riturilor. Fie ca discursul nostru să nu înlocuiască niciodată acțiunea concretă cu programele teoretice. Binele este fragil, trecător, aproape invizibil. Acest bine este singura realitate care merită numită creștină. Binele nu este în marile programe instituționale. Binele este în felul în care îi privim pe cei care suferă. Hristos ne așteaptă acolo.
Iată de ce, în biserică, eu recunosc binele doar ca excepție. Ca emergență. Ca fragilitate. Ca un gest care nu poate fi explicat, justificat sau garantat. Ca o posibilitate de a primi și de a aduce la viață. Ca o pace care se lasă atinsă. Ca o binecuvântare care se lasă primită. Ca speranță care nu se impune, ci este oferită. Singura speranță demnă de cel care a văzut ruinele bisericii și care rămâne în picioare printre ele.

🔴 🔴 🔴 🎤🎲 Ștefan BRATOSIN (link comment)🔴 Primul cuvânt pe care Dumnezeu îl adresează omului căzut este întrebarea „Unde ești?” Mai târziu, pe Cain, după fratricid, Îl întreabă „Unde este Abel? Aceste două întrebări au în comun faptul că denunță un act pornind de la o relație cu un loc, „unde ești”, „unde este”. Adam s-a ascuns. Cunoaștem bine acest text. Adam umbla cu Dumnezeu în răcoarea zilei (Geneza 3:8). Nu era o vizită ritualică. Era un obicei. O familiaritate. O plimbare împreună. Într-o zi, însă, la auzul acelui mers, lui Adam i-a fost frică. Și s-a ascuns. Mă întreb dacă, nu cumva, colectiv și noi, biserica, nu am ajuns să ne ascundem. Nu în spatele unui copac, ca Adam. Ci în spatele unei construcții. Am schimbat treptat inima credinței noastre: de la „a umbla” cu Dumnezeu la „a ne aduna” într-un loc sfânt. Nu este nimic în neregulă, desigur, cu faptul că ne adunăm. Primii ucenici o făceau simplu, cu credință, cu bucurie. Dar, în această schimbare a obiectului închinării, am confundat locul adunării cu locul prezenței. Am început să credem că Dumnezeu ne aștepta în primul rând între patru pereți. Vorbeam despre „casa lui Dumnezeu” cu atâta fervoare încât am ajuns să credem că Dumnezeu se simte mai bine acolo decât oriunde altundeva. Fără să ne dăm seama, nu mai suntem biserica/popor care merge. Am devenit biserica/instituție care se stabilește. Adam s-a ascuns pentru a nu se dezvălui așa cm era cu adevărat în fața Celui cu care obișnuia să meargă. Noi de ce ne ascundem? Ne ascundem în spatele activității noastre religioase pentru a evita să reluăm călătoria cu El? Ne ascundem în spatele cucerniciei noastre pentru a nu auzi chemarea de a ieși? Ne ascundem în spatele menținerii spațiului nostru sacru pentru a nu fi nevoiți să răspundem chemării celor care sunt departe de acest spațiu? Dumnezeu ne întreabă: „Unde ești, biserică?” Biserica s-a născut în mișcare. Este o „ekklesia”, un popor „chemat afară”. Din închisoare. Din frică. Din sine. Chemat să urmeze, chemat să fie trimis. Dar noi am fost mai zeloși în a ne păzi spațiul decât în ​​a ne păstra calea. Am construit și a fost frumos. Am vegheat, și a fost bine. Dar, prea des, am apărat împrejmuirea mai mult decât am îngrijit flacăra. Am întărit zidurile, în timp ce Isus, la rândul său, nu a încetat niciodată să dărâme granițele. El a vorbit în sinagogi, da. Dar la fel de mult pe dealuri, lângă lac, într-o casă, în jurul unei mese, pe drum sau stând la fântână într-o Samarie care era evitată. Isus nu a sacralizat niciodată niciun spațiu până la punctul de a ancora prezența Tatălui acolo. El a manifestat-o ​​oriunde dragostea s-a aplecat către umanitate. Și noi? Noi ne-am obișnuit să spunem „hai să mergem la biserică”, ca și cm ar fi fost în primul rând un loc unde să mergem. În timp ce primii credincioși spuneau „noi suntem biserica”, noi am devenit oameni care frecventează un spațiu. Își mai amintește cineva că am fost chemați să fim un popor în mers, în mișcare? După ce Dumnezeu l-a mai căutat pe Adam, care s-a ascuns, textul biblic spune că El l-a căutat și pe Abel, pe care Cain l-a redus la tăcere. „Unde este Abel, fratele tău?” Această întrebare înfiorătoare în simplitatea ei, este în raport cu tot un act, bazat tot pe relația cu spațiul, cu câmpul. Acolo a ucis Cain. În câmp. Acolo a crezut că își poate șterge fratele din viața lui, să-l facă absent, să-l scoată din vedere și, prin urmare, de sub responsabilitatea sa. Răspunsul lui Cain mă doare de fiecare dată când îl aud: „Nu știu, sunt eu păzitorul fratelui meu?” Nu este ignoranță. Este un refuz. Un refuz de a-și recunoaște legăturile. Un refuz de a-și asuma responsabilitatea pentru ceea ce se întâmpla în afara spațiului pe care încă îl considera al său. Cain era dispus să se ofere lui Dumnezeu, dar nu voia să fie tras la răspundere pentru ceea ce trăia în afara sferei sale. Aici se naște a doua întrebare pentru noi, pentru fiecare credincios: „Unde este Biserica ta?” Vorbim despre „biserica noastră”, despre „adunarea noastră”, despre „comunitatea noastră”, cu o tandrețe legitimă. Dar această posesivitate ne-a orbit față de cei care nu aparțin acestui spațiu, „Unde este Biserica ta?” Este oare doar aici, între acești ziduri? Sau se găsește și acolo unde plânge fratele uitat? Dumnezeu nu ne întreabă: „Ești credincios scaunului tău sau băncii tale din biserică?” El întreabă: „Unde este fratele tău?” Și astăzi, acest frate este cel pe care spațiile noastre bine ordonate nu mai știu să-l primească. Cea mai mare problemă a bisericii în relația sa cu Dumnezeu nu este o eroare doctrinară. Este o eroare de „loc”. Adam avea totul, cu excepția locului celui care fuge. El își pierduse locul, acela de a merge lângă Dumnezeu. Biserica și-a părăsit uneori locul fără să-și dea seama. Am luat locul sanctuarului și l-am uitat pe cel al cărării. Am revendicat locul staulului, dar am tremurat la gândul de a ieși, precum Bunul Păstor, în căutarea singurei oi pierdute. Am vrut să fim un loc unde oamenii se simt bine și este bine că membrii se iubesc unii pe alții acolo. Dar Evanghelia ne cheamă constant să fim un popor din care „ieșim” să iubim. Iubirii creștine îi este întotdeauna greu să rămână închisă. De îndată ce este autentică, trece pragul. De aceea, aceste două întrebări ne tulbură. „Unde ești?” ne dislocă din ascunzătoarea noastră. „Unde este fratele tău?” ne dislocă din autosuficiența noastră. Ambele ne trag din spațiul liniștitor și ne obligă să ne confruntăm cu responsabilitatea relației. Întreaga Evanghelie nu este decât un răspuns lung la aceste două întrebări. Isus a venit să-l caute pe cel care se ascunsese. A venit să-l caute pe fratele pe care îl lăsasem mort în câmpurile noastre de indiferență. E timpul să ieșim din ascunzătorile noastre. Să părăsim, nu biserica în sine, ci modul nostru de a ne ascunde în ea. Să ne găsim din nou drumul. Să devenim din nou acel popor care, după ce l-a auzit pe Dumnezeu chemându-l, nu se mai teme să se arate și nu mai are inima să lase pe nimeni să dispară.

Isus ne cheamă să mergem pe mare - LABIRINTUL Ne place să spunem că biserica este o barcă de salvare și că noi suntem în această barcă. O barcă imensă, robustă, echipată cu o cârmă precisă, evidențe impecabile ale … Read More