Dr. Gerald Filip

Atelier hands-on de tehnici aplicate în tratamentul chirurgical al cancerului de sân
IAȘI, 25–26 septembrie 2026

CCOPS promovează chirurgia sânului ca o disciplină chirurgicală de precizie, în care imagistica, tehnologia și chirurgia oncoplastică sunt integrate pentru obținerea unor rezultate oncologice și estetice optime.

Acest atelier se adresează medicilor implicați în diagnosticul și tratamentul chirurgical al cancerului de sân — chirurgie generală, chirurgie oncologică, chirurgie ginecologică, medici imagiști — indiferent de gradul profesional, dar cu minimă experiență în ecografia de sân.

Cursul este conceput ca un program educațional avansat, care reunește ecografia mamară aplicată chirurgiei cancerului mamar, principiile chirurgiei oncoplastice și tehnologiile moderne de ghidaj intraoperator. Accentul este pus pe integrarea practică a acestor componente în decizia și actul chirurgical.

Obiective educaționale

Obiectivele educaționale sunt integrate în prezentările teoretice și în sesiunile hands-on.
Participanții vor dobândi capacitatea de a:

1. utiliza ecografia în evaluarea și planificarea chirurgicală;

2. integra datele imagistice în strategia oncoplastică;

3. aplica tehnici de ghidaj ecografic intraoperator;

4. aplica procedeele chirurgicale de conservare a sânului și principiile chirurgiei oncoplastice, cu rolul de a reduce rata mastectomiilor și de a optimiza rezultatul estetic al intervențiilor chirurgicale, în condițiile respectării principiilor oncologice;

5. utiliza tehnologii moderne de dezescaladare a chirurgiei axilare;

6. utiliza chirurgia ghidată fluoroscopic și ICG.

Structura atelierului cuprinde 5 sesiuni desfășurate pe parcursul celor 2 zile:

Sesiunea 1 – Principii generale de ecografie a sânului;

Sesiunea 2 – Principii generale de localizare și biopsie a tumorilor de sân sub ghidaj ecografic;

Sesiunea 3 – Hands-on de puncție și marcare/localizare tumorală sub ghidaj ecografic;

Sesiunea 4 – Chirurgia conservatoare a sânului. Dezescaladarea chirurgiei axilare;

Sesiunea 5 – Chirurgia sânului ghidată ICG. Hands-on de manipulare a tehnologiei ICG.



Locație – Sala MEDIST, Clădirea QFORT, Baza 3
Calea Chișinăului 26, Iași

Limba oficială – română / engleză
Număr de participanți – 18

Confirmarea calității de participant se face după achitarea taxei de participare, în limita locurilor disponibile.

Achitarea taxei asigură cursanților participarea la sesiunile teoretice și la sesiunile hands-on din cele 2 zile ale atelierului.

Taxa de participare

500 lei pentru membrii CCOPS;

800 lei pentru non-membrii CCOPS.

Înscriere: [email protected]
0751 087 693

Fenomenul plecării medicilor din România nu este doar o statistică a mobilității profesionale europene; este una dintre cele mai costisitoare hemoragii intelectuale ale statului român. În ultimii douăzeci de ani, România a investit în formarea a zeci de mii de medici, pentru ca o parte semnificativă dintre ei să își exercite vocația sub alte steaguri.
Momentul de cotitură a fost anul 2007, odată cu aderarea la Uniunea Europeană. Între 2007 și 2010, aproximativ 8.100 de medici au părăsit țara, atrași de sisteme medicale mai bine finanțate și mai predictibile. Ulterior, fenomenul s-a amplificat: între 2007 și 2013, peste 14.000 de medici români au solicitat documentele necesare pentru a lucra în alte state europene.

Astăzi, dimensiunea exodului este și mai clară. În 2021, aproape 22.000 de medici formați în România profesau în alte țări, în special în Franța, Germania și Marea Britanie. Deși creșterile salariale din ultimul deceniu au redus ritmul plecărilor, tentația emigrării rămâne puternică: în 2023, aproape două treimi dintre medicii români sub 35 de ani declarau că iau în calcul plecarea din țară.
Cauzele sunt cunoscute și repetate obsesiv de fiecare generație de medici, de fiecare generatie politică: infrastructură învechită, birocrație, lipsa predictibilității profesionale, inegalități regionale și dificultatea accesului la posturi.

Paradoxul este dureros. România produce anual un număr mare de absolvenți de medicină, însă continuă să sufere de deficit de personal medical. Astfel, exodul medicilor nu reprezintă doar plecarea unor profesioniști, ci și plecarea unei părți din speranța de modernizare a sistemului sanitar românesc. Fiecare medic care pleacă lasă în urmă nu doar un loc vacant, ci și o promisiune neîmplinita.
Dar mai dureros decât pierderea medicilor este pierderea lumii care pleacă odată cu ei. România nu exportă doar competență medicală; exportă familii, copii, vise și generații întregi. În spatele fiecărui medic care își începe viața profesională la Paris, Berlin sau Londra se află adesea cel puțin un copil care va învăța altă limbă, va merge la alte școli și își va construi identitatea departe de țara părinților săi. Exodul medical devine astfel un exod demografic și cultural. România pierde nu doar mâinile care vindecă, ci și copiii care ar fi putut deveni viitorii săi avocati, medici, profesori, cercetători sau lideri. În fiecare familie care pleacă există o ruptură tăcută între ceea ce țara a investit și ceea ce nu a reușit să păstreze. Astfel, costul real al migrației medicale nu se măsoară doar în statistici, ci și în absențe.

Cred ca fiecare coleg medic are dreptul să -și aleaga specialitatea, locul de munca si țara in care sa trăiască! Dar nu are dreptul să-și uite rădăcinile....

În medicina românească, „capul plecat” nu este doar o expresie populară, ci o adevărată metodă de formare profesională. Generații întregi de studenți, rezidenți și tineri specialiști au învățat că ascensiunea nu depinde întotdeauna de valoare, ci de capacitatea de a suporta, de a tăcea și de a aștepta. Astfel, educația medicală a cultivat adesea conformismul înaintea spiritului critic.
Proverbul „Capul plecat, sabia nu-l taie” a devenit, în multe medii profesionale, o regulă nescrisă. Totuși, sensul său este adesea desprins din context. În poezia lui Dimitrie Bolintineanu ( poezia "Daniil Sihastru" ), versul continuă cu avertismentul că umilința poate îndoi lanțul robiei, sugerând că supraviețuirea nu este întotdeauna sinonimă cu demnitatea.
Să nu mai spunem asta nici copiilor și nici colegilor noștri !

In spitale, capul plecat produce medici disciplinați, dar rareori lideri. El inhibă întrebările incomode, descurajează contestarea practicilor depășite și transformă ierarhia într-un scop în sine. Tânărul medic învață rapid că uneori este mai sigur să fie de acord decât să aibă dreptate.
Paradoxal, medicina modernă se bazează exact pe opusul acestei filozofii: gândire critică, audit, dezbatere și îmbunătățire continuă. Marile progrese nu au fost realizate de cei care au repetat obedient ceea ce știau mentorii lor, ci de cei care au avut curajul să întrebe dacă nu există o cale mai bună.
Respectul față de experiență rămâne esențial. Dar respectul nu înseamnă supunere. Un sistem medical sănătos nu formează capete plecate, ci caractere drepte. În fața bolii, pacientul nu are nevoie de medici obedienți, ci de profesioniști capabili să gândească liber, să își asume responsabilitatea și, atunci când este necesar, să aibă curajul de a spune: „Nu sunt de acord "

Si voi încheia cu un proverb din cultura turcă : „Capul plecat merită tăiat”. Este un mod direct de a transmite faptul că lașitatea, slăbiciunea și supunerea oarbă nu te salvează, ci te fac vulnerabil în fața celor puternici.
"Başı öne eğik, kılıç onu kesiyor "

Istoria chirurgiei cancerului mamar este adesea prezentată ca o succesiune de inovații tehnice chirurgicale. În realitate, apariția chirurgiei conservatoare a sânului nu reprezintă, în primul rând, un triumf al bisturiului, ci consecința firească a dezvoltării imagisticii, oncologiei contemporane si a geneticii moderne.

Timp de aproape un secol, mastectomia radicală Halsted a dominat tratamentul cancerului de sân. Chirurgul opera extensiv deoarece știa prea puțin despre biologia bolii. În lipsa unor metode precise de diagnostic și stadializare, sacrificiul anatomic era considerat singura garanție a controlului oncologic....conform
marotei " scoatem tot ", sau " nu există tumora rezistentă la bisturiu "

Schimbarea de paradigmă a început în momentul în care imagistica a devenit capabilă să descopere tumori din ce în ce mai mici. Mamografia, ecografia și ulterior rezonanța magnetică au permis identificarea precoce a leziunilor și evaluarea lor cu o acuratețe imposibil de imaginat anterior. Chirurgul nu a devenit mai conservator prin voință proprie; a devenit conservator deoarece imagistica i-a oferit un diagnostic precoce și i-a permis localizarea și rezecția unor leziuni nepalpabile, uneori subcentimetrice . Si pentru ca oncologia modernă si radioterapia au asigurat siguranța dezescaladarii actului chirurgical.

În paralel, oncologia modernă a demonstrat că supraviețuirea pacientelor nu depinde exclusiv de amploarea rezecției.Nu poti controla o boala agresivă cu o chirurgie agresivă . Chimioterapia, hormonoterapia, terapiile țintite și radioterapia au transformat cancerul mamar dintr-o boală tratată exclusiv local într-o afecțiune abordată sistemic....pentru ca o boală sistemică, asa cm este cancerul, are nevoie de tratament sistemic. Astfel, controlul bolii oncologice a încetat să mai fie responsabilitatea exclusivă a chirurgului.

Chirurgia conservatoare a sânului este, prin urmare, expresia maturității unei întregi colaborări multidisciplinare. Ea demonstrează că progresul medical nu înseamnă întotdeauna intervenții mai mari, ci tratamente mai inteligente si personalizate. În cancerul mamar, bisturiul a devenit mai puțin agresiv nu pentru că a câștigat putere, ci pentru că imagistica și oncologia i-au permis să renunțe la excesele trecutului.

Această evoluție a consacrat și unul dintre principiile fundamentale ale chirurgiei senologice moderne: „Less is more”. În chirurgia cancerului mamar, valoarea actului operator nu mai este măsurată prin cantitatea de țesut îndepărtată, ci prin echilibrul dintre eficiența oncologică și calitatea vieții pacientei. Excizia limitată, biopsia ganglionului santinelă și tehnicile oncoplastice ilustrează această filozofie a moderației inteligente. Chirurgul contemporan nu demonstrează performanță prin radicalism, ci prin capacitatea de a obține același rezultat oncologic cu un sacrificiu anatomic și funcțional minim in conditiile respectului pentru calitatea vieții.Astfel, „Less is more” nu reprezintă o simplă formulă elegantă, ci expresia unei maturizări științifice care a înlocuit agresivitatea terapeutică cu precizia, individualizarea și respectul față de integritatea femeii tratate pentru cancer mamar.
Pentru că, in esență, nu tratam doar boala unui organ....tratam o persoană, un om.

Există în medicină o dificultate despre care nu se vorbește în codul de etica și care nu apare în niciun curs de psihologie medicala : capacitatea de a recunoaște meritele unui coleg. Paradoxal, într-o profesie construită pe rigoare, adevăr și evaluare obiectivă, aprecierea valorii celuilalt devine adesea una dintre cele mai grele lecții.

Medicul își petrece viața într-o competiție continuă. Concurează cu timpul, cu boala, cu limitele cunoașterii și, uneori, cu propriii colegi. Ani de sacrificii, nopți de gardă, examene și responsabilități creează inevitabil orgolii profesionale. Din această acumulare se naște tentația de a privi succesul altuia ca pe o diminuare a propriului merit.
În sălile de operație și pe coridoarele spitalelor, recunoașterea sinceră a excelenței unui coleg este o formă rară de eleganță intelectuală. Ea cere maturitate, siguranță de sine și o profundă înțelegere a faptului că medicina nu este o competiție individuală, ci un efort colectiv. Niciun chirurg nu operează singur, niciun oncolog nu vindecă izolat și niciun profesor nu formează generații fără sprijinul unei comunități profesionale.
A spune " este un medic foarte bun", „acest rezultat îi aparține colegului meu” sau „de la el am învățat” înseamnă mai mult decât o simplă recunoaștere. Înseamnă învingerea propriului ego. Este un act de generozitate profesională și, în același timp, o dovadă de forță morală.

Poate că adevărata măsură a unui medic nu stă doar în numărul pacienților tratați, al articolelor publicate sau al intervențiilor realizate, ci și în capacitatea de a admira fără invidie și de a recunoaște fără rezerve performanța celuilalt.

Cred ca nu ar trebui să ne comparăm cu colegii noștri....sau macar inainte de a ne expune performanțele si succesul, ar trebui sa ne amintim de lipsurile si imperfecțiunile proprii.

Medicul care poate recunoaște,admira si afirma performanța unui coleg medic dovedește nu numai competență, ci și o adevărată onestitate profesională.

Multă vreme, chirurgia a fost percepută ca unul dintre ultimele bastioane ale masculinității medicale. Rigoarea, rezistența fizică, disponibilitatea permanentă și autoritatea profesională au fost asociate aproape exclusiv cu figura chirurgului bărbat. Astăzi însă, această paradigmă se schimbă vizibil. Numărul femeilor care aleg chirurgia este în continuă creștere, iar implicarea lor profesională transformă profund cultura acestei specialități.
Femeile chirurg aduc adesea o disciplină remarcabilă, o atenție deosebită pentru detalii și un profund simț al responsabilității. Într-un domeniu în care fiecare decizie poate influența destinul unui om, seriozitatea devine o formă de respect față de pacient. Nu întâmplător, multe dintre ele excelează atât în sala de operație, cât și în relația umană cu bolnavul, demonstrând că performanța tehnică și empatia nu se exclud, ci se completează.
Totuși, succesul lor nu elimină dificultățile. Chirurgia rămâne, în multe locuri, o lume construită după reguli masculine, unde femeia trebuie adesea să dovedească mai mult pentru a primi aceeași recunoaștere. Ea poartă simultan presiunea perfecțiunii profesionale și povara unor așteptări sociale care rareori sunt impuse colegilor săi bărbați.Femeia trebuie să trăiască viata de chirurg ( cu garzi , vizită - contravizită , consultații, program operator ) în paralel cu viața de mamă, fiica, soră, gospodină.Si cu cât trăiește mai intens viata de chirurg, cu atât mai palide devin celelalte vieți.
Există și o vulnerabilitate aparte ? Poate ca nu...Sensibilitatea, adesea privită greșit ca slăbiciune, devine sursa unei implicări emoționale mai profunde în suferința pacientului. Femeia chirurg nu uită cu ușurință eșecurile și nici poveștile celor pe care nu i-a putut ajuta. În această aparentă fragilitate se ascunde însă una dintre cele mai mari forțe ale sale: capacitatea de a rămâne umană într-o profesie care riscă uneori să transforme oamenii în cazuri și statistică.
Creșterea prezenței femeilor în chirurgie nu reprezintă doar o schimbare demografică, ci o maturizare a profesiei însăși. Chirurgia viitorului va fi mai valoroasă nu pentru că va aparține femeilor sau bărbaților, ci pentru că va învăța să valorifice ce este mai bun din fiecare, indiferent de s*x.

Abandonul profesional al rezidenților din chirurgia generală a devenit în România un simptom tăcut al unei boli mai profunde care afectează întregul sistem medical. Fenomenul nu poate fi explicat prin lipsa vocației, a rezistenței sau a pasiunii generațiilor tinere. Dimpotrivă. Mulți dintre cei care aleg chirurgia o fac animați de idealuri autentice, atrași de complexitatea profesiei și de promisiunea unei vieți dedicate vindecării. Cu toate acestea, o parte dintre ei aleg să plece din specialitate,să plece din țară sau să renunțe înainte de a deveni chirurgi deplini.

Chirurgia românească continuă să păstreze, în multe locuri, un model de formare construit pe sacrificiu excesiv și pe ideea că suferința este o condiție obligatorie a performanței. Rezidentul este adesea prins între responsabilități crescânde și oportunități limitate de dezvoltare reală. Orele nesfârșite de gardă, epuizarea fizică, lipsa unui mentor autentic și accesul inegal la experiența operatorie transformă entuziasmul începutului într-o formă lentă de dezamăgire.
Există o contradicție dureroasă: sistemul are nevoie disperată de chirurgi, dar uneori consumă prematur resursa umană pe care ar trebui să o protejeze. Tinerii medici nu abandonează bisturiul din comoditate, ci din cauza unei erodări progresive a sensului profesional. Atunci când munca devine exclusiv obligație, iar recunoașterea și apartenența lipsesc, vocația începe să se stingă.

În fața acestui fenomen, responsabilitatea nu aparține doar rezidentului. Întreaga comunitate medicală este chemată să acționeze. Profesorii și formatorii trebuie să înțeleagă că excelența nu se obține prin umilire, ci prin mentorat. Chirurgii seniori au datoria de a împărtăși experiența, de a crea oportunități reale de învățare și de a transforma sala de operație într-un spațiu al formării, nu al competiției sterile. Societățile profesionale trebuie să dezvolte programe de educație, mentorat și sprijin pentru tinerii chirurgi, iar instituțiile medicale să promoveze un climat bazat pe respect, echitate și colaborare.

Fiecare rezident care părăsește chirurgia reprezintă nu doar o pierdere individuală, ci și eșecul unei comunități de a-și proteja viitorul. Chirurgia nu se transmite doar prin tehnică, ci și prin exemplu. Iar viitorul acestei specialități va depinde de capacitatea noastră de a construi nu doar chirurgi competenți, ci și medici care găsesc în profesia lor sens, demnitate și apartenență.

Ce își dorește un rezident ? Acces la educatie continua , recunoasterea efortului depus in folosul pacientilor, dreptul la odihnă si la o viata privată echilibrată, respect și o remunerație corectă . Adica exact ce isi dorește un chirurg senior !

În cancerul de sân, chirurgia modernă a depășit de mult epoca gesturilor mutilante efectuate în numele radicalității oncologice absolute. Astăzi, tratăm o pacientă, nu doar un organ; o biologie tumorală, dar și o identitate feminină, o calitate a vieții și un echilibru psihologic profund fragilizat de diagnostic.
Dezvoltarea chirurgiei conservatoare și a tehnicilor oncoplastice a schimbat fundamental filosofia terapeutică a senologiei. Obiectivul nu mai este exclusiv controlul local al bolii, ci obținerea simultană a siguranței oncologice și a unui rezultat estetic acceptabil. Excizia tumorală cu margini oncologice negative trebuie integrată armonios într-o reconstrucție a formei sânului, capabilă să reducă impactul emoțional al intervenției.
Chirurgia oncoplastică reprezintă întâlnirea dintre rigoarea oncologică și sensibilitatea chirurgiei reconstructive. Ea permite rezecții largi fără sacrificarea inutilă a conturului mamar, utilizând remodelări glandulare, lambouri locale sau tehnici de simetrizare contralaterală. În acest context, succesul operator nu poate fi evaluat doar prin absența recidivei, ci și prin capacitatea pacientei de a-și păstra imaginea corporală și reintegrarea socială.
Fiecare incizie trebuie să respecte nu doar principiile anatomice, ci și vulnerabilitatea umană a femeii aflate pe masa de operație. Pentru că în chirurgia sânului, adevărata performanță apare atunci când radicalitatea oncologică și conservarea feminității coexistă în același gest terapeutic.