Reporter

♥️INEDIT! Muntele Regele Carol, singurul munte din România botezat oficial în cinstea Regelui Carol I. Dobrogea păstrează o informație istorică aproape pierdută și cu totul inedită. Lângă Turcoaia, în județul Tulcea, Iacobdeal a primit în anul 1902 numele Muntele Carol, în cinstea Regelui Carol I. Din documentele identificate până în prezent, acesta apare drept singurul munte din România botezat oficial și ceremonial în cinstea Regelui Carol I, chiar în timpul domniei sale.

Muntele Carol (Iacobdeal) face parte din Munții Măcinului, considerați cei mai vechi munți din România și printre cei mai vechi din Europa. Formați în urmă cu sute de milioane de ani, în timpul orogenezei hercinice, acești munți sunt astăzi martorii puternic erodați ai unui lanț muntos străvechi. Vârsta lor geologică este estimată la aproximativ 300–400 de milioane de ani, ceea ce face din peisajul Măcinului unul dintre cele mai vechi reliefuri montane de pe continent.

Povestea românească a locului începe în jurul anului 1880 când începe exploatarea industrială a granitului de la Iacobdeal, una dintre importantele resurse de piatră ale Dobrogei.

Momentul istoric are loc la 28 aprilie 1902. Dimitrie A. Sturdza, prim-ministrul României, aflat pentru a treia oară în fruntea Guvernului și având atunci 70 de ani, urcă muntele de 336 de metri în numai 38 de minute. Cu această ocazie, Iacobdeal primește solemn numele Muntele Carol.

Evenimentul a fost consfințit printr-o placă comemorativă din bronz, purtând însemnul Coroanei Regale, numele muntelui și data de 28 aprilie 1902.

Nu este doar o poveste locală. În noiembrie 1902, presa vremii relata montarea plăcii și reproducea inscripția. În 1903, geologul Gheorghe Munteanu-Murgoci menționa deja Iacobdealul drept „azi Muntele Carol”, precizând că numele fusese dat de Dimitrie A. Sturdza în 1902. În 1929, dicționarul lui Lazăr Șăineanu consemna și denumirea Muntele Carol I.

Numele regal nu s-a oprit la munte. A fost preluat de carieră și apoi de localitatea dezvoltată în jurul exploatării. Ulterior, Monitorul Oficial al României a folosit noua denumire a localității, un argument important că numele Muntele Carol I intrase și în uzul administrativ al statului.

Exploatarea masivă a granitului a schimbat însă definitiv locul. O parte a muntelui a dispărut piatră cu piatră, inclusiv zona în care fusese amplasată placa comemorativă. Placa a supraviețuit, fiind păstrată la școala din Turcoaia, potrivit cercetărilor istorice dedicate carierei.

Astăzi, într-o veche exploatare de granit se află spectaculosul Lac Iacobdeal, un lac antropic format în cuveta rămasă în urma extracției. Acolo unde odinioară se scoteau blocuri de granit, astăzi este apă.

De aceea, după mai bine de 120 de ani, numele Muntele Regele Carol merită să fie restabilit și pus în valoare. Nu ar fi inventarea unei denumiri noi, ci recuperarea unui nume documentat din 1902, preluat ulterior de localitate și de documentele oficiale. Placa istorică ar trebui valorificată, iar la Iacobdeal ar trebui prezentată public povestea botezării muntelui.

Și există un detaliu extraordinar care leagă acest loc de București.

În 1883, Primăria Bucureștiului solicită granit de la Iacobdeal. La 20 noiembrie 1885, Primăria Capitalei încheie cu Ministerul Domeniilor contractul pentru exploatarea carierei timp de 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1886. Cariera este exploatată inițial chiar în regie de Primăria Bucureștiului.

Din granitul de aici se realizau calupuri de piatră cubică, pavele și materiale pentru borduri, iar piatra de Iacobdeal a fost folosită la pavarea Bucureștiului încă din secolul al XIX-lea.

Astfel se închide cercul unei istorii uimitoare: o parte din muntele dobrogean a ajuns sub pașii Bucureștiului, în vechea exploatare a rămas un lac, iar istoria a păstrat un nume aproape uitat… Muntele Regele Carol.

Generalul Rasoviceanu. Istoria Dobrogei a fost făcută de oameni ca el, au dat acestui pământ o identitate, au ridicat sate, au săpat fântâni, au construit biserici și școli, transformând în doar câteva decenii stepa dobrogeană într-o grădină roditoare. Dobrogea s-a clădit prin munca și credința celor care au înțeles că un hotar nu se apără doar cu arma, ci și cu plugul, cu rădăcinile familiei și cu dragostea pentru pământ.

Puțini au înțeles acest adevăr mai bine decât generalul Gheorghe Rasoviceanu. Militar prin formație, comandant prin vocație și constructor de comunități prin convingere, el a fost omul care a încercat să transforme victoria de pe câmpul de luptă într-o victorie a păcii. Dacă în război și-a condus soldații spre apărarea țării, în anii care au urmat a încercat să ridice o adevărată frontieră vie în Cadrilater, așezând veteranii pe pământul pentru care luptaseră.

Înainte de a deveni inițiatorul coloniilor militare, Rasoviceanu se afirmase ca unul dintre cei mai curajoși comandanți de front ai Armatei Române. În timpul Primului Război Mondial, la început a comandat un batalion din Regimentul 9 Vânători, unitate care a luptat dramatic în 1916 contra trupelor mareșalului Makensen în campania din Dobrogea. Un moment devenit celebru, în timpul Bătăliei de la Amzacea, în tranșee sub ploaia de obuze, Rasoviceanu i-a strigat șefului de muzică clasa II Sava Radu: „Cântă, Sava, că-i prăpăd!”. Muzică militară a Regimentului 40 Călugăreni a intonat „Deșteaptă-te, române!” și marșul „Atacul”, ridicând moralul ostașilor. Enervați de artilerie și îmbărbătați de muzică, soldații români au pornit un contraatac la baionetă, au zdrobit pozițiile inamice și au capturat aproximativ 200 de prizonieri germani, transformând un moment dificil într-o pagină de glorie a Armatei Române.

Dar momentul care avea să-i consacre numele s-a petrecut la Mărășești. În august 1917, când armata germană a reușit să rupă frontul apărat de ruși, Regimentul 9 Vânători a fost introdus în luptă în cel mai dificil sectoar.
Istoria ne păstrează intacte cuvintele atribuite comandantului său înaintea contraatacului:

„Al 9-lea aici moare!”

Era expresia hotărârii de a nu ceda poziția cu niciun preț. Regimentul dobrogean a pierdut jumătate din efectiv, a rezistat douăsprezece zile în prima linie, contribuind decisiv la stabilizarea frontului în sectorul Gării Mărășești. Pentru curajul și priceperea cu care și-a condus oamenii, Gheorghe Rasoviceanu a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă distincție militară românească.

Dar poate cel mai decisiv moment din cariera sa militară pentru România a fost intervenția într-unul dintre cele mai grele momente ale României. În decembrie 1917, colonelul Gheorghe Rasoviceanu, comandantul Regimentului 9 Vânători, a intervenit în forță împotriva puciului militarilor bolșevici de la Iași. Vânătorii săi au deschis focul și au dezarmat trupele ruse bolșevizate, care acționau în baza unor ordine transmise telegrafic de la Moscova, dejucând astfel o lovitură de stat îndreptată împotriva regelui Ferdinand I și a conducerii statului român. Dacă această lovitură de stat ar fi reușit, România risca să-și piardă conducerea în cel mai critic moment al Primului Război Mondial, cu consecințe dramatice pentru existența și continuitatea statului român.

Experiența războiului l-a convins că apărarea unei țări nu se termină odată cu încetarea focului. O frontieră trebuia consolidată prin oameni, nu doar prin garnizoane. Din această convingere s-a născut proiectul care avea să-i definească întreaga activitate de după război.

În anul 1922, într-o Românie aflată încă sub impactul reformei agrare și al reorganizării statului după Marea Unire, generalul Rasoviceanu a propus înființarea unor colonii militare în sudul Dobrogei. Ideea a fost aprobată prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 3465 din 3 noiembrie 1922, actul care a pus bazele celui mai amplu proiect de colonizare militară din Cadrilater.

Planul prevedea organizarea a 13 colonii militare în județul Caliacra, între Șabla și șoseaua Bazargic–Balcic. Coloniștii proveneau în principal dintre veteranii Regimentului 9 Vânători și ai Regimentului 40 “Călugăreni” dar și din Regimentul 36 “Vasile Lupu” oameni care își câștigaseră dreptul la pământ prin sacrificiul făcut în timpul războiului. Fiecare familie primea un lot de aproximativ 25 de hectare, iar statul acorda sprijin pentru construirea locuințelor și procurarea inventarului agricol.

Printre localitățile documentate se numără Rasoviceni, sat care a primit numele generalului, Armean-Cuius, Pariaș și Gurcova. Aceste așezări au devenit nucleul unei centuri de sate românești create într-o regiune cu o populație eterogenă, unde statul urmărea consolidarea prezenței sale prin agricultură, administrație și educație.

Până în 1928, documentele consemnează 458 de familii de coloniști și aproximativ 12.500 de hectare în faza inițială a proiectului.

Viața în colonii nu era ușoară. Câmpia dobrogeană oferea un pământ fertil, dar și secete cumplite, viscole puternice și lipsa infrastructurii. Veteranii au ridicat case, au săpat fântâni, au construit școli și biserici, transformând terenurile primite într-o comunitate vie. În concepția lui Rasoviceanu, acești oameni reprezentau mai mult decât simpli agricultori; ei constituiau o rezervă morală și civică a statului român, capabilă să apere prin muncă ceea ce apăraseră odinioară cu arma.

Destinul acestor colonii avea însă să fie frânt în 1940. Prin Tratatul de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940 la presiunea generalului Ion Antonescu de către un consilier juridic Henri Meitani deoarece toată conducerea Ministerului de Externe a RAFUZAT.

Ca fapt divers… și în primul rând pentru a le împrospăta memoria acelor „suzeraniști” de ocazie care urlă anapoda prin târg că „regele” ar fi cedat Cadrilaterul: istoria nu se scrie cu lozinci, ci cu documente.
Ca să nu mai pună nimeni batista pe țambal când vine vorba de drama cedării județelor Caliacra și Durostor, adevărul istoric este unul singur: SEMNĂTURA României pe Tratatul de la Craiova a aparținut unui aromân Henri Meitani, iar actul a fost ratificat FIX prin semnătura generalului Ion Antonescu.
Din respect pentru pământul Dobrogei și pentru jertfa celor care l-au apărat, avem datoria să ne cunoaștem trecutul așa cm a fost: cu demnitate, fără mituri politice și fără frică de adevăr.

Coloniștii au fost obligați să-și părăsească gospodăriile și pământurile, iar unul dintre cele mai îndrăznețe proiecte de colonizare din istoria României s-a încheiat după mai puțin de două decenii. Pentru noi dobrogenii Antonescu a fost un dezastru.

Astăzi, multe dintre aceste sate și-au schimbat numele sau au dispărut de pe hărți. Cu toate acestea, documentele de arhivă, recensămintele, planurile cadastrale și memoria urmașilor păstrează încă vie povestea unei generații care a încercat să transforme victoria militară într-o operă de construcție națională. În această lumină trebuie privit și Gheorghe Rasoviceanu: nu doar ca eroul de la Mărășești, ci ca omul care a încercat să ridice, în Cadrilater, o frontieră făcută din oameni, sate și speranță.

Comuniștii l-au marginalizat, generalul a rămas fără pensie, fără casă, a murit demn în satul său natal din Gorj.

La 7 iulie 1899 se năștea arhitectul George Matei Cantacuzino, unul dintre cei mai mari arhitecți ai României, creator și al unor clădiri emblematice de pe litoralul românesc(ex. Hotelul REX, Belona) teoretician al arhitecturii și una dintre cele mai rafinate conștiințe culturale ale perioadei interbelice. Destinul său avea însă să reflecte una dintre cele mai dramatice contradicții ale secolului XX românesc: omul care a proiectat spații ale eleganței și modernității avea să fie condamnat de regimul comunist la ani de închisoare și muncă forțată pe șantierul Canalului Dunăre–Marea Neagră.

Într-unul dintre cele mai dureroase paradoxuri ale secolului XX românesc, o parte însemnată dintre cei mai buni arhitecți ai țării, autori ai modernizării urbane, ai noilor simboluri de identitate și ai formelor de civilizație construită, au sfârșit închiși, umiliți și forțați să muncească sub regim de exterminare pe șantierul Canalului Dunăre–Marea Neagră. Printre ei se află și George Matei Cantacuzino, una dintre cele mai rafinate conștiințe arhitecturale ale epocii interbelice, autorul unor lucrări remarcabile la București, dar și al unora dintre cele mai importante edificii ale litoralului românesc. Între acestea, Hotelul Rex din Mamaia ocupă un loc central, atât ca valoare arhitecturală, cât și ca simbol al unei epoci care visa la rafinament și deschidere către lume.

Cei mai buni arhitecți ai României și-au pus amprenta asupra Constanței, transformând orașul de la malul mării într-un spațiu modern, coerent și vizionar, începând cu finalul secolului al XIX-lea și culminând în perioada interbelică. Nume precum Anghel Saligny, Petre Antonescu, Daniel Renard și Victor Ștefănescu au semnat clădiri esențiale pentru identitatea arhitecturală a orașului-port. Lor li se adaugă, cu autoritate estetică și culturală, George Matei Cantacuzino, care a lăsat în Constanța și pe litoralul dobrogean o moștenire remarcabilă, începând cu simbolicul Hotel Rex din Mamaia, inaugurat în 1936.

Construit într-o perioadă în care Mamaia se contura drept un spațiu destinat turismului elitist, Hotelul Rex a fost, la momentul deschiderii, prezentat drept cel mai luxos hotel din Balcani. Edificiul impresionează prin sobrietate, proporții echilibrate și o claritate formală specifică modernismului rațional, dar filtrat prin sensibilitatea unui autor cultivat, cu o formare profund europeană. Cantacuzino nu a urmărit monumentalitatea ostentativă, ci un echilibru între funcțional și reprezentativ, între peisajul natural și cel construit. Hotelul nu era doar o clădire de cazare, ci o declarație arhitecturală despre cm ar trebui să arate o modernitate civilizată în România interbelică.

Această viziune a fost prezentă și în alte intervenții ale sale în Dobrogea. În Eforie Nord, Cantacuzino a proiectat Hotelul Belona, o clădire adaptată mediului maritim, cu o expresie arhitecturală echilibrată, în care raportul dintre volum, lumină și deschidere către peisaj era atent calibrat. Tot pe litoral, a realizat un număr semnificativ de reședințe private, destinate familiilor din elita economică și intelectuală a vremii, locuințe sezoniere concepute cu rafinament discret, caracterizate de volume limpezi, terase orientate spre mare, ferestre largi și o așezare armonioasă în peisaj. Departe de a fi case ostentative, ele exprimau o filozofie a locuirii inteligente, funcționale și liniștite.

Formarea sa profesională a avut loc în marile centre culturale ale Europei, la Viena, Paris și Roma, ceea ce explică preocuparea pentru proporție, pentru echilibrul dintre formă și conținut, pentru înțelegerea spațiului nu ca decor, ci ca mediu de viață. Dincolo de activitatea sa practică, Cantacuzino a fost și un fin teoretician, iar lucrările sale – Arcade, firide, lespezi, Pătrar de veghe și Despre o estetică a reconstrucției – sunt mărturia unei gândiri profunde asupra arhitecturii ca fenomen cultural și etic.

În 1939, pentru contribuția sa la organizarea pavilionului României la Expoziția Internațională de la New York, i s-a acordat titlul de cetățean de onoare al orașului New York, un gest rar, care reflecta recunoașterea internațională a valorii sale.

Cariera sa a fost însă frântă brusc de regimul comunist. În 1948, a fost arestat, ca parte a epurărilor sistematice care vizau elitele culturale și tehnice. A petrecut șase ani în închisoare, iar în ultima parte a detenției a fost trimis la muncă forțată pe șantierul Canalului Dunăre–Marea Neagră. În această perioadă, a fost obligat să lucreze fizic ca cioplitor în piatră la mai multe lucrări edilitare din Constanța, printre care se numără amenajări în zona stadionului, dar mai ales la construcția monumentului cunoscut sub numele de Fântâna Dragonilor, o intervenție impusă, fără nicio legătură cu viziunea sa artistică sau profesională. Această etapă din biografia sa, în care un arhitect de talie internațională a fost redus la condiția de muncitor forțat pe un șantier de propagandă, exprimă în mod tragic ruptura dintre valoare și putere, dintre vocație și represiune.

După eliberare, în 1954, Cantacuzino nu a mai avut dreptul de a profesa ca arhitect. A fost acceptat marginal, în activități de restaurare a monumentelor istorice, fără a mai putea semna vreo construcție nouă. Și-a păstrat însă demnitatea, refuzând compromisul și continuând să lucreze, în tăcere, în slujba patrimoniului.

În București, lucrările sale importante includ Palatul Băncii Chrissoveloni, construit între 1923 și 1929, o realizare de vârf a arhitecturii bancare interbelice, cu o organizare funcțională de o logică exemplară. Alte clădiri remarcabile sunt fostul sediu Tarom din Piața Universității, clădirea ISPE de pe strada Vasile Lascăr, vila Nae Ionescu și blocurile rezidențiale din zonele Mendeleev, Amzei și Dionisie Lupu.

George Matei Cantacuzino rămâne o figură emblematică a arhitecturii românești. În Constanța și pe litoralul dobrogean, moștenirea sa se regăsește nu doar în hotelurile cunoscute, ci și în zeci de reședințe private, în traseele urbane pe care le-a influențat și, în mod dureros, în urmele lăsate de detenția sa. A construit liber, dar a fost forțat să muncească în lanțuri; a desenat spații de lumină, dar a trăit în umbra regimului. Astăzi, reconstituirea operei și destinului său nu este doar un act de memorie culturală, ci și o reparație morală. Constanța îi datorează nu doar forme, ci și conținut: acea idee a arhitecturii ca expresie a civilizației și a echilibrului interior.

VICTORIA României în bătălia aero-navală de la Constanța din 26 iunie 1941, când Marina Regală Română prin curaj și coordonare exemplară a reușit să respingă atacul flotei rusești și să scufunde cel mai modern crucișător ușor rusesc, liderul de flotilă „Moskva”.

În zorii acelei zile, Constanța a fost lovită de sute de proiectile trase de navele inamice, dar apărarea românească a răspuns impecabil: distrugătoarele „Regina Maria” și „Mărăști”, alături de artileria de coastă și sprijinul aviației, au transformat atacul sovietic într-un dezastru. „Moskva” s-a scufundat în flăcări chiar în fața orașului, iar restul flotei s-a retras rușinat.

Acea zi a rămas în istoria noastră navală nu doar ca o victorie strălucită, ci și ca un exemplu de umanitate, marinarii români au salvat zeci de supraviețuitori ruși, tratați cu demnitate și onoare.

În zorii zilei de 26 iunie 1941, Marea Neagră din fața Constanței a devenit scena uneia dintre cele mai intense și decisive confruntări din istoria maritimă a României.

Flota rusă a declanșat un atac de amploare asupra portului Constanța. Forța principală de lovire era alcătuită din crucișătorul „Voroșilov”, de „Moskva” și „Harkov”, sprijinite de alte nave de escortă și de nave de desant, menite să pregătească un atac combinat. Planul prevedea un bombardament masiv asupra Constanței, urmat de operațiuni de destabilizare a apărării românești de pe litoral.

Întreaga grupare navală rusă a tras peste 350 de proiectile asupra orașului și infrastructurii portuare, provocând incendii și explozia unui tren de muniții în gara Palas.

Însă apărarea românească era pregătită. Între 14 și 19 iunie, Comandamentul Marinei instalase un baraj de mine între Cap Midia și Tuzla, iar la coastă erau desfășurate baterii de artilerie grea, inclusiv redutabila baterie germană „Tirpitz”. Pe mare, distrugătoarele „Regina Maria” și „Mărăști”, alături de torpiloare și puitorul de mine „Amiral Murgescu”, patrulau zona.

La ora 4:00, „Moskva” și „Harkov” au intrat în raza apărării și au deschis focul. Riposta a fost imediată și devastatoare: distrugătoarele românești au tras concertat, iar de pe uscat, bateriile românești și germane au creat un baraj de foc precis, coordonat inclusiv cu ajutorul radarului german „Freya”.

La ora 4:21, o explozie uriașă a zguduit marea: distrugătorul rus „Moskva” a fost lovit fatal și s-a scufundat în câteva minute, în flăcări. Ipotezele istorice variază, cea mai probabilă, atingerea unei mine românești, un proiectil tras de „Regina Maria” sau „Mărăști”, un obuz de la „Tirpitz”, ori o combinație fatală. Cert este că magazia de muniții a explodat și nava s-a pierdut cu rapiditate.

Zeci de marinari ruși au fost aruncați în apă. „Harkov”, aflat în apropiere, nu i-a ajutat, avea catargul avariat de tirul artileriei, a fugit cu restul flotei către Sevastopol. Întreaga forță rusă, crucișător, distrugătoare, nave de desant, s-a văzut nevoită să abandoneze operațiunea și să se retragă.

Românii nu și-au abandonat pe mare adversarii. Între orele 5:30 și 11:00, vedetele torpiloare „Viscolul” și „Vijelia”, sprijinite de hidroavioane, au salvat 69 de supraviețuitori ruși, inclusiv comandantul navei. Inițial reticenți, convinși de propaganda că vor fi maltratați, marinarii ruși au fost aduși la bord, hrăniți, spălați și tratați conform convențiilor internaționale.

Operațiunea rușilor de la Constanța a fost un eșec total, portul nu a fost distrus, tentativa de desant a eșuat, iar mândria flotei ruse „Moskva” aparține acum Mării Negre.

26 iunie 1941 rămâne o zi de GLORIE pentru Marina Regală Română, o victorie obținută prin curaj dar și o lecție de demnitate și umanitate.

Bombardamentele rușilor au provocat, 220 de victime civile, 97 morți și 123 de răniți.

⚓ 26 iunie 1941 – ziua în care România și-a apărat țărmul cu onoare și a scris una dintre cele mai glorioase pagini din istoria sa maritimă.

Pentru ruși, navele de război botezate „Moscova” par sortite pieirii: după ce „Moskva” a fost scufundat de Marina Regală Română la Constanța în 1941, acum trei ani, în 2022, nava amiral „Moscova” a flotei ruse din Marea Neagră a fost trimisă la fund de armata ucraineană.

😎 Mesaj pentru abonații mei suzeraniști! Logodna AUR–PSD este oficială de AZI💍
În sfârșit fanii AUR află OFICIAL ce le-am tot repetat… că idolii lor SUNT cârpele hoților din PSD.
😶Odată cu această LOGODNĂ s-a aflat și cine este de fapt, șoferul lui Simion. 🚗😏