Cristian Fara

Whatever

Ieri n-am vorbit despre timp
Nici despre paradigma realităților
Ca două păsări născute în captivitate
Ieri… am țopăit în tăcere
Cu aripile deschise dar
Peste orașele noastre îndepărtate
Lovindu-ne de reclamele pentru farduri

În căutarea destinației finale
Ne-am făcut o transfuzie cu lacrimi
De dimineață
Să ne ajungă pentru ziua de azi -
Whatever – iubirea nu s-a inventat încă!”

Whatever Ieri n-am vorbit despre timp

Uneori

Uneori, doar uneori
Te prăbușești în tine însuți,
Ca un disc vechi timpul
Te acoperă cu o muzică
Prea cunoscută


Uneori, doar uneori
Nu mai ești tânărul pescar
Care găsea sub fiecare clipă
Câte un cuvânt
Sclipind auriu


Uneori, doar uneori
Pierzi firul
Visului de duminică
Și sufletul alunecă
Dincolo de oglinda întrebării


Uneori, doar uneori
Te oprești în același loc cunoscut
Și parcă n-ai mai trecut niciodată
Prin tine însuți
Și asculți…


Uneori, doar uneori
Ești singur.

Uneori Uneori, doar uneori

Lucruri

Sunt lucruri
care pot să te doară atât
încât să nu mai simți nimic

soarele devine alb
umbrele se sting ușor
iar vântul alunecă doar
ca o respirație de înger

cuvintele se rostesc singure
le poți citi din priviri
ca pe niște amintiri
foarte vechi
despre care ai știut
întotdeauna
că sunt false

nici nu mai cauți,
știi,
că ți-ai uitat lacrimile
în același loc,
în care te trezesti
dimineața

pașii
sunt doar o poveste
pe care o continui
fără sens
doar pentru că
nu au adormit încă copii

singura acțiune
de care ești conștient
este respirația
chiar dacă pare că
nu intră și nu iese nimic

sunt lucruri
care pot să te doară atât
încât să nu mai simți nimic

Lucruri Sunt lucruri

Mi-am amintit

Plutonul alergătorilor
Trecea pe lângă mine
Erau frumoși
Iubeam eleganta efortului lor

Chemarea lor m-a atins
Fără să vreau, agățat puțin
Cu o aripă mai lungă, sidefie
Până la prima turnantă amețitoare

Eram mai departe, pe același țărm
Fără să fi deschis aripile, încet…
Până când s-au întors, mai înalți
Doar timpul era mai sărat și mai rece

Până la a doua turnantă
Alunecoasă și udă, m-am oprit
Nu eram mai departe…
Pe același țărm, de unde plecasem

De atunci îi privesc, sunt frumoși
Iubesc eleganța efortului lor.

Acolo

Între treptele iubirilor noastre
Emisferice ca aripile ultimului înger
Aplecat peste noi îmbrățișați
În jurul gândurilor noastre singure…

Un loc gol, pe care
Nu l-am simțit niciodată
Se repetă bizar și regulat
Ca într-o oglindire nesfârșită
A zeului nostru îndepărtat
De pasiunea ascunsă în noi
Ca o icoană
Pe zidul unei închisori

Desculți și mirați
Pe malul prea lung al sorții
Nu ne vom opri niciodată
Să ne ridicăm pe vârfuri
Între treptele iubirilor noastre
Atingând uneori cu un vis
Aripile ultimului înger din noi.

Într-o zi

Un colecționar bătrân de pietre albastre s-a întâlnit cu un colecționar bătrân de scoici albe. Fiecare ducea în mână câte o valiză transparentă de colecționar, înăuntrul căreia doar doi-trei prieteni au privit, spunând un „nice” sau un „good…”, chiar dacă ei, colecționarii, o deschideau des, ori de câte ori erau în preajma cuiva.

Pentru că erau atât de bătrâni încât puteau vorbi despre iubire, fiecare povestea despre prietenii lor și locurile în care, împreună cu ei, au găsit piesele pentru colecție. Fiecare poveste era mult mai mare și mai frumoasă decât piatra albastră sau scoica albă în care era ascunsă povestea.

Banca veche, de lemn, pe care s-au oprit, pe faleza cu fața la Marea Tracică, avea, ca toate băncile, două locuri, așa că, atunci când a venit colecționarul de cuvinte triste, el a trebuit să stea în picioare. Nu, nu avea o valiză transparentă de colecționar; cuvintele lui erau aranjate pe hârtie, dar colecția, la fel ca a celorlalți, nu a fost văzută decât de câțiva prieteni politicoși, care au spus un „like” sau un „nice…”.

După ce se priviră mult timp unul pe celălalt, ca niște vechi prieteni, și fără să știe cine a avut primul ideea, cei trei au pus, în câte o foaie de hârtie a colecționarului de cuvinte, câte o piatră albastră și o scoică albă, s-au apropiat de țărm și le-au aruncat în mare, una câte una.

Nu, nu sperau că le vor găsi vreodată, nici nu voiau să marcheze, cumva, ultima lor întâlnire. Pur și simplu, sub înțelegerea unui zâmbet, mut ca un surâs despre iubire, cei trei s-au uitat apoi unul la celălalt și au înțeles că acum păreau la fel: nu mai era clar care dintre ei era colecționarul de pietre albastre sau colecționarul de scoici albe, nici cine era colecționarul de cuvinte. Erau ca trei adolescenți care iubesc aceeași fată, care i-a părăsit după ce le-a dat fiecăruia câte un sărut.

Adică erau gata să… „intre în mare și să înoate spre larg, până la sfârșitul poveștii” — dar astea sunt doar niște cuvinte frumoase, a spus unul dintre ei, nu se știe care. Ceilalți nu-l mai ascultau, pentru că unul dintre ei a găsit o piatră albastră… celălalt a găsit o scoică albă…

Ca și când timpul nu ar fi existat niciodată, dar iubirea — da.