Alin Amititeloaie

„Legea Tricolorului” ne oferă o mostră destul de limpede despre cm ar putea arăta România condusă de AUR și, dincolo de tricolorul fluturat festiv, imaginea începe să semene al naibii de mult cu ceva ce credeam că am lăsat în manualele de istorie, o dictatură.

Statul nu se mai mulțumește să-ți garanteze dreptul de a-ți iubi țara, ci începe să-ți explice prin lege cm trebuie s-o iubești, când te aduni, cm defilezi, ce ceremonie organizezi și, ca să nu existe riscul vreunei manifestări neomologate de patriotism, până și preotului i se indică rugăciunea.

Patriotism la ordin, credință cu instrucțiuni de utilizare și libertate cât cuprinde, cu condiția să o exerciți exact cm scrie în regulament.

Din spatele acestei coregrafii de procesiuni, religie și naționalism începe să se întindă o umbră pe care România a mai cunoscut-o: umbra „Căpitanului”.
Evident că tricolorul nu înseamnă legionarism și nici procesiunile nu sunt proprietatea legionarilor, însă combinația dintre naționalism exaltat, religie împinsă în politică, disciplină colectivă și individ chemat să se conformeze ar trebui să producă măcar un fior celor care n-au folosit manualele de istorie doar ca să sprijine dulapul.

Partea cu adevărat interesantă este că tocmai oamenii care urlă de ani întregi că „Bruxelles-ul ne fură libertatea” par fericiți să primească de la București instrucțiuni despre cm trebuie să fie patrioți. Se pare că libertatea este sfântă atunci când pretinzi că ți-o amenință Bruxelles-ul, dar dacă ți-o ciuntește tătucul autohton, înfășurat în tricolor și cu Dumnezeu trecut pe materialele electorale, nu mai este autoritarism, ci patriotism.

Probabil de aici vine și eterna nostalgie după comunism, povestea aceea înduioșătoare în care „toată lumea avea serviciu, primea casă și nu murea nimeni de foame”, iar despre libertate se vorbește mai puțin, fiindcă strică decorul.
România era o pușcărie uriașă fără gratii la ferestre, pentru simplul motiv că gratiile fuseseră montate direct în jurul țării, însă pentru unii târgul continuă să pară extraordinar: ia-mi libertatea, numai scapă-mă de nenorocirea de a gândi, a alege și a răspunde singur pentru viața mea.

Asta este, până la urmă, oferta eternului tătuc: tu renunți câte puțin la libertate, iar el promite că va avea grijă de tine. Doar uniforma se schimbă, pentru că ieri era roșie, astăzi poate fi tricoloră, iar mâine cine știe ce simbol patriotic va fi suficient pentru ca supunerea să fie vândută drept virtute.

Eu nu am nevoie ca AUR să mă învețe cm să fiu român, cm să-mi iubesc drapelul, cm să cred în Dumnezeu sau în ce formație trebuie să defilez ca să primesc certificatul de patriot.

Iar dacă din spatele tricolorului începe să se întindă din nou acea culoare verde care se transformă în galben, problema nu este că unii dintre noi o recunoaștem, ci că alții o recunosc la fel de bine și tocmai de aceea aplaudă.

Pentru mine, mesajul politic al unui asemenea proiect este foarte simplu: AUR nu-mi cere doar votul; îmi cere să accept ideea că statul poate hotărî cm arată patriotismul corect, credința corectă și comportamentul public corect.
Iar eu numesc asta exact ceea ce este în opinia mea: o tentație autoritară împachetată în tricolor.

Nu mă impresionează ambalajul patriotic și nici Dumnezeu folosit drept recuzită politică.
Autoritarismul nu devine libertate dacă îi pui cocardă tricoloră, iar obediența nu devine patriotism dacă o binecuvântează cineva înainte de defilare.

Așa că nu, AUR: nu vreau să aveți grijă de mine. Nu vreau să-mi prescrieți patriotismul, credința sau libertatea. Dacă acesta este statul pe care vreți să-l construiți, atunci nu-mi oferiți protecție, ci supunere.

Iar eu nu vă dau libertatea mea ca să-mi vindeți înapoi, drept „grijă”, dreptul de a trăi după ordinele voastre.

Ni s-a reproșat obsesiv că vedem ruși peste tot, că suntem paranoici, că „amenințarea hibridă” este o invenție a globaliștilor și că orice discuție despre interesele Moscovei în România este doar o formă de isterie antirusească.

Astăzi, DIICOT anunță reținerea unui cetățean rus de 40 de ani, cercetat pentru tentativă la acte de diversiune. Potrivit anchetatorilor, omul nu fotografia mănăstiri și nici nu făcea poze de vacanță: ar fi supravegheat baze militare românești și multinaționale, ar fi colectat informații despre tehnică militară și deplasări de trupe și le-ar fi transmis mai departe, acționând în perspectiva unor operațiuni de sabotaj hibrid. Cluj, Constanța, Călărași, Ilfov, București, cinci luni de activitate în România.

În aceeași Românie în care niște politicieni și propagandiști ne explică de ani întregi că pericolul rusesc este o fantomă inventată pentru a ne speria.

Și tot astăzi aflăm că PSD a votat propunerea AUR pentru conducerea televiziunii publice, după ce cu numai o săptămână înainte PSD și AUR colaboraseră în Parlament pentru redistribuirea unor funcții de conducere către AUR și SOS, iar acum a susținut propunerea PSD pentru șefia radioului.
Nu mai vorbim despre coincidențe, simpatii sau câteva voturi rătăcite, ci vorbim despre un mecanism politic care începe să funcționeze la vedere: PSD oferă putere instituțională partidelor pe care până ieri pretindea că le ține departe de putere, cordonul sanitar s-a rupt.

Iar alegerea TVR este cu atât mai gravă cu cât războiul hibrid nu se poartă numai cu explozibili și sabotaje, ci se poartă cu informație, neîncredere, conspirații, demonizarea UE și NATO, relativizarea agresiunii ruse și repetarea obsesivă a ideii că România ar fi mai bine singură, fără partenerii occidentali.

Exact în momentul în care instituțiile statului descoperă un cetățean rus care, potrivit anchetatorilor, colecta informații despre baze NATO și obiective militare românești, PSD consideră oportun să ofere AUR o asemenea pârghie asupra televiziunii publice.

Nu susțin că între cele două fapte există o legătură operativă, ar fi o afirmație pentru care nu există dovezi.

Spun ceva mult mai simplu și, poate, mai grav: România se confruntă în mod real cu operațiuni hibride, iar în același timp sistemul politic românesc deschide ușa instituțiilor statului unor forțe care au prosperat electoral tocmai într-un ecosistem de neîncredere în UE, NATO și Occident.

Iar PSD nu mai poate pretinde că este doar spectator.

Când votezi împreună, împarți funcții împreună și îți instalezi reciproc oamenii în instituțiile statului, nu mai e nevoie de certificat de căsătorie ca să constatăm relația.

PSD și AUR funcționează deja ca o alianță de facto, lucru vizibil de pe Lună, oricât neagă și unii, și ceilalți.

Iar pentru cei care încă râd când aud că Rusia încearcă să destabilizeze România, poate că a venit momentul să termine cu glumele.

Rușii nu trebuie să vină.
Sunt deja aici.

Uneori, când arunci rahat în ventilator, există riscul să te stropești singur, iar exact asta au pățit auriștii care au înhățat cu entuziasm ultimul fake news menit să-l lovească pe Nicușor Dan și l-au rostogolit până când mizeria a ajuns la aproape un milion de oameni.
Inclusiv pe grupurile de Facebook din Deva a fost distribuită repetat de un aurist de frunte!

Povestea era croită perfect pentru publicul care nu verifică nimic, dar distribuie tot: o tânără fotografiată la Cotroceni a fost prezentată drept Martina Orlea, recent numită în echipa președintelui pe probleme de securitate națională, iar de aici au început bășcălia, insinuările și inevitabilul festival de misoginism al patrioților de Facebook.

Numai că femeia din fotografii NU era Martina Orlea. Era unul dintre noii procurori care trecuseră pe la Cotroceni.

Și aici începe partea savuroasă, pentru că Martina Orlea se ocupă chiar de combaterea dezinformării și a explicat public, aproape didactic, cm fusese construită și răspândită minciuna: câteva informații reale amestecate astfel încât să producă o informație falsă, conturi care publică aproape simultan texte asemănătoare, sute de distribuiri prin grupuri, apoi TikTok, LinkedIn și influenceri care duc gunoiul mai departe.

Când minciuna a fost demontată, propagandiștii n-au șters-o și n-au prezentat scuze, pentru că asemenea delicatețuri presupun o minimă relație cu adevărul, ci au modificat-o. Mai întâi au scos numele Martinei Orlea, apoi, când s-a demonstrat că nici noua variantă nu stătea în picioare, au descoperit subit că femeia era procuror și au început s-o atace pentru cm arată și cm se îmbracă.

Minciuna s-a schimbat de câte ori a fost prinsă, numai scopul a rămas același: Nicușor Dan trebuia lovit cu orice preț.

Asta ar trebui înțeles din povestea asta, nu cine era femeia din fotografie. Așa funcționează fabrica de rahat care alimentează zilnic o parte a internetului românesc: astăzi inventează o „Hello Kitty” la Cotroceni, mâine ne explică cine ne fură apa din Dunăre, poimâine cine ne bagă vaccinuri în roșii, iar la alegeri cine ne-a furat țara.

Partea cu adevărat comică este că, încercând să lovească tocmai într-un om care se ocupă de combaterea dezinformării, băieții au reușit să-i livreze chiar ei un studiu de caz impecabil despre dezinformare, cu autori, distribuție, mutațiile minciunii și publicul-țintă incluse.

Au vrut să demonstreze că Nicușor Dan își pune „Hello Kitty” la Cotroceni.

Au demonstrat, în schimb, cât de ușor poate fi transformat într-o unealtă de propagandă omul care dă Share înainte să-i treacă prin cap să dea Search.

Uneori, ventilatorul chiar funcționează.

Cred că începe să se spargă bula construită în jurul lui Călin Georgescu și, poate pentru prima dată după multă vreme, dincolo de imaginile atent distribuite pe rețelele sociale, începe să se vadă și România care nu vine la întâlnire, nu aplaudă și, mai ales, nu acceptă să fie folosită drept decor.

De luni întregi ni se servește aceeași imagine: Georgescu merge prin țară, iar „poporul” îl întâmpină în piețe, prin târguri sau în fața bisericilor, înconjurat de steaguri, telefoane și oameni înghesuiți suficient de bine încât un cadru filmat de aproape să poată fi prezentat drept dovada unei extraordinare revărsări de simpatie populară. Imaginile sunt apoi multiplicate de sute de conturi, până când câteva sute de oameni ajung să reprezinte „România care s-a trezit”.

Numai că la Vaslui decorul a început să se destrame.

În programul lui Georgescu figura o vizită la fabrica Marcomovas, numai că reprezentanții acesteia au transmis public că nu și-o doresc, precizând că aceasta este poziția conducerii și a colectivului și că nici măcar nu înțeleg cm a ajuns fabrica în program.
În același program apărea și biserica din Lipovăț, iar reprezentanții Bisericii au fost nevoiți să explice că Georgescu poate participa la slujbă ca orice credincios, dar că biserica și curtea ei nu pot fi transformate în spațiu pentru manifestări politice.

Dacă adăugăm și informațiile potrivit cărora simpatizanții erau anunțați că au autocare la dispoziție pentru deplasare, povestea „băilor spontane de mulțime” începe să arate puțin diferit.

Nu susțin că Georgescu nu are susținători, pentru că ar fi absurd să negăm realitatea. Are un nucleu consistent și foarte activ, numai că între existența acestor oameni și imaginea unei Românii care îl așteaptă pretutindeni ca pe un salvator este o diferență uriașă.
Dacă aduni simpatizanții într-un anumit loc, filmezi suficient de aproape și multiplici apoi imaginile prin sute de pagini și conturi, câteva sute de oameni pot crea foarte ușor impresia unui oraș întreg ieșit în stradă.

Tocmai de aceea mi se pare important ceea ce s-a întâmplat la Vaslui: au început să se audă și oamenii care nu vor să participe la spectacol.
O fabrică spune că nu dorește vizita, Biserica trasează public limita dintre credință și manifestarea politică, iar imaginea omului care merge oriunde în România și este primit pretutindeni cu entuziasm începe să capete fisuri serioase.

Între timp, românii au avut suficient timp să-l asculte pe Georgescu, să-i audă teoriile, să-i compare afirmațiile, să-i observe contradicțiile și să treacă dincolo de decorul verbal construit din „neam”, „glie”, „demnitate”, „strămoși” și „popor”.
Personajul misterios de acum aproape doi ani nu mai este atât de misterios, pentru simplul motiv că a vorbit suficient încât fiecare să poată judeca ce se află dincolo de imagine.

Nu cred că fenomenul Georgescu a dispărut și ar fi periculos să ne amăgim cu asta, dar poate că începe să dispară altceva: legenda unei țări întregi care îl așteaptă cu brațele deschise.

De aproape doi ani ni se spune obsesiv că „românii s-au trezit”.
S-ar putea ca georgiștii să fi avut dreptate doar în privința verbului și să fi greșit momentul.

Poate că românii nu „s-au trezit” atunci când li se spunea obsesiv că s-au trezit.
Poate că abia acum încep să se trezească.

PSD și AUR au ajuns din nou braț la braț, de data asta împărțind certificate de patriotism și acuzând de „trădare” pe cei care au ridicat semne de întrebare asupra „legii Fritz”, după ce specialiști în drept constituțional au vorbit despre probleme de aplicare în timp, iar Comisia Europeană a cerut explicații Guvernului.

Atunci să folosim aceeași măsură pentru toți. România a pierdut 770 de milioane de euro din PNRR în legătură cu neîndeplinirea jalonului privind legea salarizării, în condițiile în care PSD a controlat Ministerul Muncii ani întregi și nu a livrat reforma asumată.
Dacă a cere explicații la Bruxelles înseamnă să acționezi împotriva intereselor românilor, cm se numește să pierzi 770 de milioane de euro pentru că nu ți-ai făcut treaba?

Mai ales că PSD însuși reclama, nu demult, la Comisia Europeană probleme din justiție. Când PSD merge la Bruxelles este democrație, când o fac adversarii devine „trădare”, iar AUR, autoproclamatul partid antisistem, se aliniază fără ezitare lângă partidul care a întruchipat sistemul vreme de decenii.

PSD și AUR nu mai par două tabere, ci două voci ale aceleiași indignări selective: unii au avut puterea și au ratat reformele, ceilalți pretind că luptă cu sistemul, dar îi sar în ajutor exact când trebuie găsiți „trădători” în altă parte.

Așa că întrebarea nu mai este cine a trădat România, ci una mult mai simplă: dacă PSD este sistemul, iar AUR îi ține spatele când sistemul trebuie să dea socoteală, atunci AUR împotriva cui mai luptă, de fapt?

Nu am fost fanul lui Dominic Fritz și nici nu m-a preocupat în mod deosebit activitatea lui de la Timișoara.
M-am bucurat însă când a preluat conducerea USR, pentru că am văzut în asta primul semn serios că partidul încearcă să scape definitiv de gașca barnistă, cea care a reușit performanța de a transforma un partid pornit cu un uriaș capital de încredere într-o formațiune măcinată de lupte interne, orgolii și excluderi.

Apoi a venit mizeria PSD-AUR și, pentru a câta oară, cele două partide care se scuipă teatral în fața camerelor și își dau mâna atunci când interesele lor se întâlnesc au descoperit că pot lucra foarte bine împreună.
Nu mai insist asupra motivului pentru care s-a ajuns aici, pentru că am scris deja despre el și consider în continuare că întreaga poveste este o mizerie politică, iar deznodământul ei, indiferent câte contorsionări juridice i s-ar găsi, nu o face mai puțin toxică.

Ce a urmat însă a fost aproape mai interesant decât cazul în sine, pentru că iureșul „suveranist” ne-a oferit încă o dată radiografia unei lumi în care patriotismul se măsoară în decibeli, iar competența în numărul de steaguri puse lângă poza de profil.

Din toate colțurile României au început să urle oameni care probabil n-au călcat vreodată prin Timișoara: „Fritz, timișoreni nu te vrea!”.

Da, am scris intenționat așa.

Pentru că există o ironie aproape perfectă în toată povestea asta: „neamțul” Fritz, cel pe care patrioții de tastatură îl consideră insuficient de român, vorbește și scrie românește mai bine decât o bună parte dintre cei care îl înjură pentru că nu s-a născut aici.
Omul are vocabular, știe să construiască o frază, pune virgulele unde trebuie, folosește cratima și, oroare, știe chiar și câți „i” trebuie să pună într-un cuvânt.

În schimb, după ani întregi de citit comentarii „suveraniste”, încă aștept să întâlnesc patriotul absolut care să reușească să scrie trei rânduri fără să asasineze limba română pe care pretinde că o apără.

Unii nu reușesc nici măcar să înjure corect în propria limbă. Urlă despre „neamul românesc”, „glia străbună”, „credință” și „identitate”, după care scriu „mata” atunci când vor să spună „mă-ta”.
Probabil cratima este și ea o invenție de la Bruxelles menită să distrugă fibra națională.

Dar cea mai grețoasă parte a campaniei împotriva lui Fritz rămâne obsesia originii sale.

„Nu e român!”

Și?

În ce articol din Constituție scrie că valoarea unui om se măsoară după locul în care l-a născut mama? Ce fel de patriotism este acela care nu judecă un om după ce face pentru România, ci după sângele pe care presupune că îl are în vene?

Și, dacă tot acesta este criteriul vostru suprem, am și eu o curiozitate: Mohammad Murad se pune?

Pentru că Murad ocupă o poziție importantă în AUR, iar faptul că este născut în Liban nu pare să provoace aceleași convulsii identitare. Dintr-odată, certificatul de origine nu mai contează, străinul nu mai amenință fibra națională, iar România nu mai trebuie apărată de invadatori.

Cu Fritz e problemă că e neamț. Cu Murad nu e problemă că e libanez.

Ce coincidență extraordinară: străinul bun este întotdeauna străinul din partidul vostru.

Și nici măcar nu vreau să intru prea adânc în ridicolul situației în care o parte dintre aceiași oameni care urlă despre „apărarea creștinismului european” descoperă brusc că originea și religia nu mai reprezintă nicio problemă atunci când omul potrivit se află în partidul potrivit.
Ceea ce demonstrează că nu principiul îi interesează, ci tribul, nu naționalitatea, ci tabăra, nu România, ci „ai noștri”.

De aceea mă uit cu destulă îngrijorare la bucuria aproape animalică produsă de înlăturarea adversarului. Pentru acești oameni nu mai contează cm ai câștigat, dacă regula este dreaptă, dacă procedura este corectă sau dacă aceeași măsură ar trebui aplicată și unuia dintre „ai lor”. Contează doar că adversarul a căzut.

Este mentalitatea suporterului care sărbătorește golul chiar dacă arbitrul l-a inventat, numai pentru că tabela arată scorul dorit.

Eu cred că povestea aceasta nu s-a terminat și nu m-ar mira deloc ca România să ajungă din nou să dea explicații la CEDO. Iar dacă statul român va fi condamnat, cei care astăzi jubilează probabil nu vor plăti nimic din propriul buzunar și nici nu vor recunoaște că au susținut o nedreptate.
Vom plăti tot noi, după care aceiași „patrioți” vor înjura Europa pentru că îndrăznește să constate că România trebuie să-și respecte propriile reguli.

Dar dincolo de Fritz, USR, PSD sau AUR, episodul acesta ar trebui să ne pună o întrebare mult mai serioasă.

Dacă oamenii aceștia se bucură atât de tare când un adversar politic este eliminat printr-o procedură pe care o consideră convenabilă, dacă originea unui om devine armă politică atunci când omul respectiv este adversar, dacă regula este bună doar când lovește în ceilalți și dacă dreptatea se măsoară exclusiv prin „ai noștri” și „ai lor”, imaginați-vă ce ar face dacă ar avea întreaga putere.

Astăzi urlă „Fritz nu e român”.

Mâine poate va fi altul care nu este suficient de român, suficient de patriot, suficient de credincios sau suficient de „de-al nostru”.

Iar istoria ne-a arătat deja unde ajung societățile în care drepturile încetează să mai fie universale și devin privilegii acordate numai celor considerați „buni” de către cei aflați vremelnic la putere.

De asta nu mă sperie atât bucuria lor de astăzi.

Mă sperie România pe care ar construi-o dacă, într-o zi, n-ar mai exista nimeni care să le spună NU.

Simbioza perfectă

Există o explicație mult mai incomodă pentru faptul că România se schimbă atât de greu decât eterna poveste cu „politicienii care ne-au distrus țara”: politicienii români nu au fost parașutați aici de pe altă planetă, nu au fost importați cu vaporul și nici nu au ocupat Parlamentul printr-o lovitură de stat.
Sunt produși de societatea românească, aleși de români și, într-o măsură pe care refuzăm cu încăpățânare să o recunoaștem, seamănă teribil de mult cu cei care îi votează.

Ne place să spunem că vrem o țară ca afară, dar numai până când „ca afară” ajunge la poarta noastră. Vrem drumuri ca în Germania, dar ne enervează regulile de circulație. Vrem orașe curate, dar gunoiul nostru aruncat pe câmp ni se pare un amănunt. Vrem administrație occidentală, dar dacă avem un văr la primărie ni se pare firesc să ne rezolve problema „mai repede”. Vrem să dispară corupția, dar șpaga devine brusc acceptabilă când ne scutește pe noi de o regulă. Vrem legi severe, cu condiția să fie severe pentru ceilalți, pentru că atunci când legea ne lovește propriul interes descoperim imediat că „statul ne pune piedici” și că trebuie să existe o portiță.

Vrem civilizație, dar fără constrângerile civilizației, vrem drepturi occidentale fără obligațiile care au construit Occidentul și vrem un stat funcțional fără disciplina socială fără de care niciun stat nu poate funcționa.

Iar când cineva încearcă să schimbe ceva, apare imediat revolta. De ce să-mi spună mie statul ce am voie să construiesc? De ce să-mi ceară autorizație? De ce să nu parchez unde vreau? De ce să plătesc taxe? De ce să nu ard gunoiul în curte? De ce să respect liniștea vecinului? De ce să-mi vaccinez copilul? De ce să ascult un specialist când am văzut eu un filmuleț pe TikTok? De ce să învăț, când pot declara că „școala vieții” valorează mai mult decât zece ani de studiu?

Expresia aceea atât de românească, „fac ce vrea mușchiul meu”, spune mai multe despre eșecul nostru colectiv decât o bibliotecă întreagă de analize politice, pentru că descrie individul care pretinde toate beneficiile unei societăți organizate, dar consideră orice obligație personală o formă de opresiune.

Și atunci apare politicianul perfect pentru această societate.

Nu politicianul competent, pentru că acela vorbește despre reguli, responsabilitate, reformă și consecințe, adică exact lucrurile pe care o parte a electoratului nu vrea să le audă.
Apare politicianul care spune că regulile sunt pentru fraieri, că specialiștii sunt niște „teoreticieni”, că profesorii sunt inutili, că experții mint, că instituțiile ne încurcă, că Europa ne comandă, că oricine ne cere disciplină vrea de fapt să ne transforme în sclavi și că toate problemele noastre pot fi rezolvate fără muncă, fără educație, fără sacrificii și, preferabil, fără să schimbăm nimic la noi înșine.

Bădăranul îl votează pe cel care vorbește ca el, ignorantul îl admiră pe cel care îi transformă ignoranța în virtute, șmecherul îl preferă pe politicianul care promite că regulile pot fi fentate, iar cel care a trăit toată viața din „lasă că merge și așa” nu va vota cu entuziasm omul care îi spune că, de mâine, chiar nu mai merge așa.

Aici începe selecția inversă.

Oamenii competenți care intră în politică descoperă repede că trebuie să înoate într-o mocirlă în care impostura are gură mai mare decât competența, minciuna circulă mai repede decât explicația, iar mahalagismul produce mai multă audiență decât argumentul.
Sunt înjurați, hărțuiți, caricaturizați, acuzați că sunt „vânduți” tocmai pentru că încearcă să introducă reguli într-o societate în care prea mulți confundă libertatea cu dreptul de a face orice.

Unii rezistă. Alții renunță. Iar fiecare om decent care pleacă lasă puțin mai mult spațiu impostorului care rămâne.

După câteva asemenea cicluri, oferta electorală începe inevitabil să se degradeze, iar alegătorul educat privește lista și spune că „n-are cu cine”. Uneori chiar are dreptate. Numai că retragerea lui nu lasă secția de votare goală, pentru că electoratul fanatic, clientelar, dependent de partid sau pur și simplu atras de scandal se prezintă disciplinat.
La o participare foarte scăzută, nu mai trebuie să convingi societatea, trebuie doar să-ți mobilizezi tribul.

Și atunci cercul se închide.

Politicianul prost are nevoie de alegătorul care disprețuiește competența, politicianul corupt are nevoie de alegătorul care acceptă mica șmecherie, politicianul bădăran are nevoie de alegătorul care confundă grobianismul cu sinceritatea, iar politicianul populist are nevoie de omul căruia îi este mai comod să creadă că toate nenorocirile sale sunt provocate de Bruxelles, Soros, corporații, străini, ucraineni sau conspirația momentului decât să accepte că o societate se construiește prin educație, muncă, reguli și responsabilitate.

Iar alegătorul respectiv are, la rândul lui, nevoie de politicianul care îi spune că nu trebuie să schimbe absolut nimic la el.

Aceasta este adevărata simbioză.

Unul îi oferă votul, celălalt îi oferă justificarea. Unul îi garantează puterea, celălalt îi garantează că poate rămâne exact cm este. Politicianul îi spune cetățeanului că el este perfect și că întotdeauna altcineva este vinovat, iar cetățeanul îl răsplătește trimițându-l încă patru ani în funcție.

De aceea nu cred că România poate fi schimbată doar schimbând politicienii. Putem schimba zece guverne, o mie de parlamentari și toate siglele partidelor, dar dacă păstrăm aceeași relație cu legea, educația, munca, responsabilitatea și interesul public, vom produce din nou aceiași politicieni, eventual cu alte nume și alte fotografii pe afișe.

Democrația are o cruzime pe care nu vrem s-o acceptăm: pe termen lung, clasa politică nu este doar cauza bolilor unei societăți, ci și una dintre oglinzile ei.

Iar în ziua în care oamenii decenți vor renunța definitiv să mai candideze, oamenii informați vor renunța să mai voteze, iar la urne vor rămâne aproape exclusiv clientelele, fanaticii și cei care își caută propriul chip pe buletinul de vot, simbioza va deveni aproape perfectă.

Atunci nu vom mai putea spune că politicienii ne-au luat țara.

Le-o vom fi lăsat singuri.

Î𝐧𝐜ă 𝐨 𝐩𝐚𝐠𝐢𝐧ă 𝐝𝐢𝐧 𝐦𝐢𝐳𝐞𝐫𝐚𝐛𝐢𝐥𝐮𝐥 𝐦𝐚𝐧𝐮𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐦𝐚𝐧𝐢𝐩𝐮𝐥𝐚𝐫𝐞!

Prostia poate fi uneori scuzată prin necunoaștere.
Ticăloșia, însă, începe exact în momentul în care cunoști faptele, dar le tai, le răsucești și le reasamblezi astfel încât să obții minciuna de care ai nevoie.

De două zile se toarnă în capul Mirabelei Grădinaru o găleată de mizerie pentru teribila faptă de a fi mers la Kiev. „În ce calitate?”, urlă revoltații de serviciu. „Cine a mandatat-o să reprezinte România?”, întreabă grav cei care au descoperit peste noapte dreptul constituțional. „România nu are funcția de Primă Doamnă!”, proclamă alții, convinși că tocmai au prins Administrația Prezidențială organizând o lovitură de stat în rochie de protocol.

Da, România nu are reglementată juridic o funcție publică de „Primă Doamnă”. Numai că exact de aici începe manipularea, pentru că Mirabela Grădinaru 𝐧𝐮 𝐚 𝐦𝐞𝐫𝐬 𝐥𝐚 𝐊𝐢𝐞𝐯 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐞𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭𝐚 𝐚𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮ț𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐏𝐫𝐞ș𝐞𝐝𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐮𝐢 𝐑𝐨𝐦â𝐧𝐢𝐞𝐢, 𝐧𝐮 𝐚 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐚𝐭 𝐥𝐚 𝐮𝐧 𝐂𝐨𝐧𝐬𝐢𝐥𝐢𝐮 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧, 𝐧𝐮 𝐚 𝐧𝐞𝐠𝐨𝐜𝐢𝐚𝐭 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚 𝐞𝐱𝐭𝐞𝐫𝐧ă 𝐚 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐧𝐮 𝐚 𝐬𝐞𝐦𝐧𝐚𝐭 𝐭𝐫𝐚𝐭𝐚𝐭𝐞 ș𝐢 𝐧𝐮 𝐚 𝐚𝐧𝐠𝐚𝐣𝐚𝐭 𝐑𝐨𝐦â𝐧𝐢𝐚 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐯𝐫𝐞𝐮𝐧 𝐚𝐜𝐭 𝐣𝐮𝐫𝐢𝐝𝐢𝐜.

A mers la Kiev la invitația Olenei Zelenska, iar evenimentul la care a fost invitată are un nume atât de scandalos de explicit încât distruge singur aproape întreaga conspirație: 𝐒𝐮𝐦𝐦𝐢𝐭 𝐨𝐟 𝐅𝐢𝐫𝐬𝐭 𝐋𝐚𝐝𝐢𝐞𝐬 𝐚𝐧𝐝 𝐆𝐞𝐧𝐭𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧.
Este o platformă internațională inițiată de Olena Zelenska, iar la ediția din acest an au participat fizic, printre alții, Prima Doamnă a Estoniei, Prima Doamnă a Lituaniei, Prima Doamnă a Serbiei, Prima Doamnă a Finlandei și soțul președintei Sloveniei.
Mirabela Grădinaru a fost acolo exact în același context.

Înțelegeți cât de sofisticată trebuie să fie conspirația? La un Summit al Primelor Doamne și al Primilor Domni au venit... prime doamne și primi domni.

Șocant.

Mai mult, tema summitului a fost reziliența societăților în perioade de criză și incertitudine, iar în cadrul reuniunii a fost lansat un Vocabular Global al Rezilienței, România contribuind cu termenul „𝐝â𝐫𝐳𝐞𝐧𝐢𝐞”.
Nu s-au negociat granițele României, nu s-au cumpărat avioane, nu s-a decis trimiterea armatei nicăieri și nu i-a predat Nicușor Dan partenerei sale mapa cu politica externă înainte de plecare.

Și aici apare partea cu adevărat murdară a poveștii. În aceeași zi a avut loc și reuniunea 𝐂𝐨𝐚𝐥𝐢ț𝐢𝐞𝐢 𝐝𝐞 𝐕𝐨𝐢𝐧ță 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐔𝐜𝐫𝐚𝐢𝐧𝐚, adică reuniunea cu caracter politic la care România trebuia reprezentată de șeful statului. Cine a reprezentat România acolo? 𝐏𝐫𝐞ș𝐞𝐝𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐍𝐢𝐜𝐮ș𝐨𝐫 𝐃𝐚𝐧, prin videoconferință.
Administrația Prezidențială a precizat explicit că 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐨𝐮ă 𝐞𝐯𝐞𝐧𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐬-𝐚𝐮 𝐝𝐞𝐬𝐟ăș𝐮𝐫𝐚𝐭 î𝐧 𝐩𝐚𝐫𝐚𝐥𝐞𝐥 ș𝐢 𝐜ă 𝐧𝐮 𝐚𝐯𝐞𝐚𝐮 𝐥𝐞𝐠ă𝐭𝐮𝐫ă 𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭ă 𝐮𝐧𝐮𝐥 𝐜𝐮 𝐜𝐞𝐥ă𝐥𝐚𝐥𝐭.

Așadar, avem două lucruri complet diferite: președintele participă la reuniunea politică în calitatea sa constituțională, iar partenera președintelui participă, la invitația soției președintelui Ucrainei, la un summit destinat tocmai partenerilor șefilor de stat.

Din acest fapt absolut banal trebuia însă fabricat scandalul, iar rețeta este cea pe care o vedem zilnic în fabrica de indignare a internetului românesc: elimini din poveste 𝐜𝐢𝐧𝐞 𝐚 𝐢𝐧𝐯𝐢𝐭𝐚𝐭-𝐨, elimini 𝐧𝐮𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐞𝐯𝐞𝐧𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢, elimini 𝐜𝐢𝐧𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐚, elimini 𝐬𝐜𝐨𝐩𝐮𝐥 𝐫𝐞𝐮𝐧𝐢𝐮𝐧𝐢𝐢, amesteci summitul cu evenimentele politice desfășurate în aceeași zi și apoi formulezi întrebarea otrăvită: „Dar în ce calitate a reprezentat Mirabela Grădinaru România la Kiev?”

După ce ai falsificat premisa, poți organiza liniștit revolta împotriva concluziei.

Sigur că putem discuta separat dacă România ar trebui să definească mai clar, inclusiv instituțional și financiar, activitățile publice ale partenerului sau partenerei unui președinte.
Este o discuție perfect legitimă. Putem întreba cine suportă costurile deplasărilor, ce reguli de protocol se aplică și unde se termină reprezentarea simbolică și începe reprezentarea oficială.
Asta înseamnă însă dezbatere serioasă, nu isterie construită prin ascunderea contextului.

Ceea ce i se face acum Mirabelei Grădinaru este altceva: se ia o femeie care nu ocupă o funcție politică, se scoate participarea ei din context, apoi se construiește în jurul ei imaginea unei impostoare care ar fi plecat de capul ei să reprezinte România la Kiev.

Iar ironia supremă este că nici măcar participarea nu fusese ascunsă sau inventată pe ultima sută de metri. Nicușor Dan anunțase public încă din 15 iulie că Mirabela Grădinaru urma să se implice în proiectele promovate de Olena Zelenska și că își confirmase deja participarea la evenimentul din 24 august de la Kiev.

E o luptă continuă să înțelegi ce vezi inaintea nasului. În România anului 2026 se pare că lupta a devenit și mai grea: trebuie să reușești să citești până la capăt expresia „Summitul Primelor Doamne și al Primilor Domni” înainte să începi să urli că nu înțelegi ce caută acolo partenera președintelui.

Dar poate că problema nu este că unii nu înțeleg.
Poate că înțeleg foarte bine.

Numai că adevărul nu produce suficientă furie, iar furia a devenit moneda cu care se cumpără atenția pe internet.
Așa că se taie contextul, se insinuează ilegalitatea, se adaugă puțină misoginie, inevitabil ceva antiucrainean, se amestecă totul cu ura politică față de Nicușor Dan și se servește publicului încă o porție de indignare prefabricată.

Mirabela Grădinaru poate fi criticată, evident, ca orice persoană care acceptă un rol public. Dar măcar criticați-o pentru ceea ce a făcut, nu pentru povestea pe care ați inventat-o despre ceea ce ar fi făcut.

Pentru că atunci când trebuie să elimini jumătate dintre fapte pentru ca acuzația ta să mai stea în picioare, nu mai informezi și nici nu mai critici.

𝐌𝐚𝐧𝐢𝐩𝐮𝐥𝐞𝐳𝐢