PSY Reflect

Să aștepți de la cineva ceea ce nu poate oferi seamănă cu a aștepta de la un orb să îți descrie culorile sau de la un om care nu poate merge să țină pasul cu tine.

La fel se întâmplă și emoțional.

Așteptăm empatie de la oameni care nu știu să o ofere.
Asumare de la oameni care fug de responsabilitate.
Afecțiune de la oameni care au învățat să se protejeze prin distanță.

Și rămânem acolo, sperând că mai multă iubire, mai multă răbdare sau mai multe explicații vor schimba ceva.

Pacea începe când vedem omul așa cm este și ne ajustăm așteptările la realitate.

Unele dezamăgiri se sting în momentul în care încetăm să cerem imposibilul.

PSY REFLECT – Mereu împreună

Astăzi, de Ziua Internațională a Psihoterapiei, gândul nostru merge firesc către sănătate. În toate formele ei.

În ultimele două seri am avut bucuria de a participa la două evenimente dedicate femeilor: „În spatele rujului roșu” și „Menopauza fără secrete”.

Două întâlniri diferite, dar legate de aceeași întrebare: cât de bine știm, de fapt, să avem grijă de noi?

Sănătatea se construiește în mai multe direcții și începe cu prevenția. Are nevoie de somn, nutriție, mișcare, echilibru emoțional, relații bune și de o relație sănătoasă cu propriul corp.

Iar iubirea de sine face parte din această ecuație. Nu ca frază frumoasă, ci foarte concret: să îți cunoști limitele, să îți asculți corpul, să nu îți ignori oboseala, să îți faci loc în propria viață și să ceri ajutor atunci când simți că singură nu mai poți duce tot.

Psihoterapia vorbește exact despre această întâlnire cu tine. Despre a înțelege ce simți, de unde vine, ce repeți, ce ai nevoie să schimbi și ce merită păstrat.

PSY REFLECT – Mereu împreună.

AMPUTAREA RELAȚIONALĂ

Există relații care nu se termină.
Sunt tăiate.

Fără explicații. Fără rămas-bun. Fără o conversație care să așeze lucrurile la locul lor. Ieri erai important, astăzi e liniște.

Iar mintea celui rămas caută obsesiv capătul poveștii:
Ce s-a întâmplat? Ce am făcut? Ce a fost real? Cum poate cineva să plece ca și cm n-am existat?

Amputarea relațională lasă o rană aparte: omul dispare, dar legătura continuă în interiorul tău. Rămân întrebările, scenariile, furia, dorul și senzația că ai rămas cu o propoziție neterminată.

Cel care amputează o relație fuge adesea din propria rană: de confruntare, de vinovăție, de intimitate, de emoții pe care nu știe sau nu poate să le ducă. Tăcerea lui vorbește despre limitele lui emoționale. Dar efectele tăcerii ajung să fie purtate de celălalt.

Cât timp ai așteptat o explicație de la cineva care a ales tăcerea?
Și dacă închiderea nu va veni niciodată de la celălalt… poți începe să ți-o oferi tu?

În terapie, lucrăm exact cu aceste legături rămase „deschise”: cu întrebările fără răspuns, cu abandonul, cu furia și cu desprinderea care nu s-a putut întâmpla atunci.

PSY REFLECT – un spațiu în care ceea ce s-a rupt poate fi, în sfârșit, pus în cuvinte.

OBOSEALA LUCRURILOR MICI

Există o oboseală care nu vine neapărat din conflicte mari sau din lucruri foarte grave. Apare din lucrurile mici, care se repetă și care, luate separat, nici nu par atât de importante.

Un cuvânt spus când nu trebuie. Un ton nepotrivit. O reacție fără măsură. Graba de a spune imediat ce gândești, fără să ții cont de omul de lângă tine, de moment sau de ceea ce se întâmplă în jur.

Într-o relație contează enorm măsura. Să simți când e cazul să spui ceva și când e mai bine să te oprești. Trăim împreună, iar ceea ce facem și spunem ajunge, inevitabil, și la celălalt.

Oboseala apare și atunci când unul este mai puțin atent la felul în care vorbește, reacționează sau se poartă, iar celălalt ajunge să fie mereu în gardă și, de cele mai multe ori, tot el să repare: să refacă starea dintre ei, să treacă peste, să înțeleagă, să liniștească lucrurile și să se liniștească și pe sine.

Când asta se repetă, nu mai obosește doar întâmplarea în sine. Obosește și tot ce urmează după ea.

Gândiți-vă la o comparație simplă. La o maioneză pe care ai crescut-o cu grijă. Ai pus puțin câte puțin, ai avut răbdare, ai adus-o exact unde trebuie și, într-o fracțiune de secundă, se taie.

Sigur că poate fi dreasă. Dar, la un moment dat, nu despre asta mai este vorba. Obosești să tot dregi.

Asta este greu de explicat într-o relație de mulți ani. Privită din afară, fiecare întâmplare pare mică, chiar lipsită de importanță. Numai că ele se adună.

Și nu se adună doar în relație. Se adună și în om.

Byung-Chul Han vorbește în Societatea oboselii despre omul care continuă să poată, să facă, să ducă, chiar și atunci când este deja obosit. Aici apare capcana: faptul că încă poți nu înseamnă că ceea ce suporți nu te consumă.

Gabor Maté, în Când corpul spune nu, vorbește despre legătura dintre stres, viața emoțională și corp. Continuăm să spunem „pot” mult timp după ce ceva din noi a început să spună că este deja prea mult.

Pentru că organismul ține și el socoteala: a nopților în care nu te odihnești, a tensiunii, a lucrurilor înghițite, a stării de alertă, a efortului repetat de a te liniști și de a o lua din nou de la capăt.

Și atunci întrebarea nu mai este dacă poți să repari. De cele mai multe ori, poți.

Întrebarea este cât timp poate rămâne sănătos un om care trebuie să repare mereu.

Iar la un moment dat, întrebarea se schimbă:

„Ce aleg să fac cu ceea ce mă obosește?”

PSY REFLECT - Cristina Capatina și Mihaela Mititelu

În Țipătul lui Edvard Munch, omul din centru nu pare doar speriat.

Pare copleșit de propria experiență.

Chipul este aproape dizolvat, corpul își pierde conturul, iar peisajul din jur nu mai este un simplu fundal. Se mișcă odată cu el. Totul devine neliniște.

Așa se poate întâmpla și în interiorul nostru atunci când o emoție rămâne prea mult timp fără loc.

Frica nu mai rămâne doar frică. Devine tensiune în corp, insomnie, nod în gât, presiune în piept, un gând care se repetă fără oprire.

Durerea care nu a putut fi plânsă se poate transforma în iritabilitate, retragere sau amorțeală.

Furia ținută sub control ani întregi nu dispare. Rămâne în corp, în relații și în felul în care reacționăm la lucruri aparent mici.

Iar omul poate ajunge să nu mai știe ce îl doare. Știe doar că ceva din el strigă.

În tablou, cei doi oameni din spate își continuă drumul. Nu par să audă nimic.

Aici se află una dintre cele mai puternice imagini ale suferinței psihice: poți trece printr-un cutremur interior, în timp ce pentru ceilalți este doar o zi obișnuită.

Nu toate țipetele se aud.

Unele se văd în oboseală.
În retragere.
În acel „sunt bine” spus prea repede.
În munca dusă până la epuizare.
În grija permanentă pentru ceilalți.
În faptul că nu mai știi să te oprești.
În imposibilitatea de a explica de ce nu mai poți.

În terapie, nu încercăm să facem acel țipăt să tacă.

Încercăm să înțelegem ce spune.

De unde vine.
Ce a fost prea mult.
Ce a rămas nespus.
Ce a trebuit suportat singur.
Și ce nevoie încearcă, de fapt, să ajungă la suprafață.

Vindecarea poate începe în clipa în care ceea ce a fost mult timp doar neliniște capătă, în sfârșit, un nume.

PSY REFLECT
Cristina Capatina & Mihaela Mititelu

Să ierți nu te obligă să te întorci.

Ajungi, la un moment dat, să nu mai vrei să cari în tine, zi după zi, ce ți-a făcut cineva. Durerea se desprinde încet, fără să schimbi adevărul, fără să micșorezi ce a fost.

Poți ierta și să păstrezi distanța.
Poți ierta și să nu mai deschizi aceeași ușă.
Poți ierta și să spui: „Te las să pleci, dar de data asta nu mă mai pierd pe mine.”

Greul stă în alt loc: să nu mai aștepți ca celălalt să repare ce a rupt.

Sunt oameni care pleacă, dar rămân mult timp în noi. Ca un scaun gol rămas la masă. Îi purtăm în gânduri, în reacții, în frici, în felul în care iubim.

Apoi vine clipa în care eliberezi acel loc.
Nu-l mai ții ocupat de o absență.
Îți faci iar loc în propria viață.

Iertarea nu îi aduce pe ei înapoi.
Te aduce pe tine înapoi la tine. 🤍

PSY REFLECT - Cristina & Mihaela

De Sfânta Maria 🤍

Astăzi ne-am gândit să lăsăm deoparte urările obișnuite și să vă dorim, pur și simplu, lucruri care să vă facă bine sufletului.

Să aveți zile în care să vă placă viața pe care o trăiți. Oameni pe care să-i sunați fără să vă întrebați dacă deranjați. Îmbrățișări în care să puteți rămâne puțin mai mult. Conversații după care să vă simțiți mai ușori. Și locuri în care să vă întoarceți cu drag.

Să întâlniți bunătate și să o dați mai departe. Să aveți aproape oameni cu care să împărțiți și bucuriile, și zilele mai grele. Să vă pese de ceilalți, dar să vă rămână grijă și pentru voi.

Să aveți timp pentru oamenii voștri. Pentru lucrurile mici care fac o zi frumoasă. Pentru planuri, pentru începuturi noi, pentru lucruri pe care încă le visați. Și pentru câte o bucurie care apare pur și simplu, fără să fi fost programată.

Dintre toate lucrurile pe care vi le-ar putea ura cineva astăzi, noi alegem unul simplu:

Să aveți o viață în care să vă fie drag să fiți.

La mulți ani tuturor celor care poartă numele Sfintei Maria!

Dar ziua aceasta poate fi puțin și a noastră, a tuturor. O zi a limpezirii interioare, a bucuriei adevărate și a apropierii dintre oameni. O zi în care să fim mai buni, să iertăm mai ușor, să iubim mai mult și să avem puțin mai multă grijă unii de alții.

PSY REFLECT - Cristina și Mihaela
Un gând de la noi, pentru voi🙏

Când simți că nu mai merge…

Sunt perioade în care faci tot ce știi că trebuie să faci. Muncești, te străduiești, cauți soluții, mai încerci o dată. Și totuși, rezultatele întârzie să apară. Investești timp, energie, suflet și ai senzația că lucrurile se mișcă mult prea încet sau au rămas, pur și simplu, pe loc.

Între timp, viața continuă să vină peste tine.

Te doare ceva ce poate nici nu știi să explici foarte bine. Te copleșește dorul și ai da orice să fii acolo unde îți dorești, lângă oamenii care contează pentru tine. Ai vrea să-i ajuți pe cei dragi, să le fie bine, să găsești pentru ei cea mai bună cale… și descoperi că iubirea, oricât de mare ar fi, nu vine întotdeauna și cu răspunsul clar despre ce este cu adevărat bine pentru ei.

Apoi sunt lucrurile care au termen. Cele care nu pot fi lăsate pentru „când o să-mi fie mai bine”. Oameni care așteaptă ceva de la tine, responsabilități, decizii, lucruri amânate, povești rămase neînchise. Și, din când în când, mai apare câte ceva la care nici măcar nu te-ai gândit.

Viața mai pune ceva pe masă, deși masa era deja plină.

Și exact în perioada în care simți că ți-ar prinde atât de bine să te poți sprijini și tu pe cineva, viața îți cere să mai fii puternic încă o zi.

Doar că puterea aceea pe care te-ai bazat de atâtea ori pare că nu mai vine la comandă. Și începi să te întrebi de unde să mai iei resurse pentru toate.

Și atunci, ce faci cu toate?

Poate începi prin a le scoate din minte. La propriu. Iei o foaie și le pui acolo, una câte una. Nu frumos, nu în ordine. Așa cm vin.

Și abia după ce le vezi în fața ta începi să întrebi:
Ce are nevoie de mine astăzi? Ce poate aștepta? Ce pot da altcuiva? Ce țin deschis de prea multă vreme? Ce pot încheia?

Dintr-odată, nu mai ai în față „toată viața mea care trebuie rezolvată”. Ai un lucru. Și apoi încă unul.

Iar dacă ai un termen și ești epuizat, poate că „suficient de bine pentru acum” este mai sănătos decât încă o luptă pentru perfect. Energia este și ea o resursă. Merită să alegi unde o pui.

Și mai este ceva, poate mai greu de acceptat tocmai pentru oamenii care au fost obișnuiți să găsească singuri o cale.

Oamenii inteligenți, educați, care citesc, învață, rămân deschiși la schimbare, cresc și se cunosc tot mai bine ajung și ei în astfel de puncte. Au trecut prin multe, au lucrat cu ei înșiși și, tocmai pentru că s-au obișnuit să găsească singuri răspunsurile, uneori rămân mai mult timp în căutarea unei ieșiri.

Mai citesc ceva. Mai analizează. Mai întorc problema pe încă o parte.

Dar există momente în care nu ne lipsesc nici inteligența, nici experiența, nici dorința de a găsi o soluție. Uneori suntem pur și simplu prea aproape de ceea ce ni se întâmplă ca să mai putem vedea toate posibilitățile.

Când ești în mijlocul propriei povești, vezi altfel.

De aceea, uneori, un om din afară poate observa o ușă acolo unde tu vezi un perete. Poate pune o întrebare care schimbă puțin unghiul. Poate separa ceea ce este cu adevărat urgent de ceea ce doar strigă mai tare. Poate vedea ceva pe lângă care tu, obosit fiind, ai trecut de zece ori cu privirea.

Și poate că acesta este unul dintre lucrurile importante de ținut minte în zilele în care simți că nu mai merge:

Unele răspunsuri apar după multă căutare.
Altele apar în momentul în care reușești să privești altfel.

Iar uneori, pentru asta, avem nevoie de cineva alături

🤍PSY REFLECT🤍- Cristina și Mihaela
Un gând de la noi, pentru voi.

🤍PSY REFLECT🤍

Cristina și Mihaela
Un gând de la noi, pentru voi.

Gândul de sâmbătă ☀️

Uneori, un gând pare doar al nostru. Un cuvânt pare doar un cuvânt. Un gest, ceva mărunt, care trece.
Și totuși, ceea ce gândim, spunem și facem poate avea un ecou dincolo de clipa în care se întâmplă.
Nu știm întotdeauna unde ajunge și nici ce pune în mișcare. Poate tocmai aici stă ceva din misterul vieții: în faptul că lucrurile aparent mici pot continua să existe, într-o formă sau alta, dincolo de momentul lor.
Așa cm un val se retrage, dar mișcarea lui continuă în mare, poate că și noi punem în mișcare, zi de zi, mai mult decât putem vedea.
Nu știm cât de departe ajunge ecoul nostru. Dar putem avea grijă de ceea ce îi dăm lumii să poarte mai departe.

Câte lucruri au rămas deschise în tine?

O conversație care nu s-a terminat niciodată.
Un „de ce?” care încă își caută răspunsul.
O pierdere.
O nedreptate.
Un moment în care ai fi vrut să spui ceva și ai tăcut.
O poveste care s-a încheiat în realitate, dar continuă să ruleze undeva în fundal.

Mintea noastră poate păstra astfel de experiențe exact ca pe niște tab-uri rămase deschise.

Unele stau acolo zile.
Altele luni.
Unele pot rămâne active ani întregi.

Și, din când în când, se aprind din nou.

Printr-o reacție care pare prea intensă.
Printr-o teamă greu de explicat.
Printr-un gând care revine obsesiv.
Printr-o oboseală pe care somnul nu o rezolvă.
Printr-un tipar în care ajungem iar și iar.

Fiecare buclă rămasă deschisă consumă puțin din bateria noastră interioară.

Psihoterapia poate deveni spațiul în care începem să vedem ce rulează în fundal.

Identificăm buclele.
Le desfacem fir cu fir.
Le înțelegem povestea.
Le facem loc.
Lucrăm cu emoțiile rămase acolo, cu gândurile, cu nevoile, cu ceea ce corpul încă păstrează.

Iar prin tehnici terapeutice, procesare emoțională, restructurare cognitivă, lucru experiențial și integrarea poveștii personale, unele dintre aceste tab-uri pot fi, în sfârșit, închise.

Poate că și în tine există ceva ce rulează de mult.

Întrebarea este:
câtă energie îți consumă să îl ții deschis?

În cabinet, putem începe să vedem împreună ce a rămas neterminat și ce are nevoie, astăzi, de un final.

PSY REFLECT – Psihologie clinică & Psihoterapie
Uneori, vindecarea începe când găsim curajul să deschidem ceea ce am tot lăsat să ruleze în fundal.

❤️ Cristina Capatina si Mihaela Mititelu ❤️