Psiholog Ruxandra

📍Kind reminder❗️

📍

Some people are really good at hiding what they’re going through. They still smile, show up, get things done, care about everyone around them and act like everything is fine. You might never know how much they’re actually dealing with when they’re alone. So be a little kinder, a little more patient and a little less quick to judge. Everyone has parts of their life they don’t talk about.🤎

🧠 „În câte ședințe o să-mi treacă?“ E o întrebare firească. Terapia poate reduce rapid unele simptome, dar tiparele construite în ani au nevoie de timp pentru a se schimba. Uneori, vindecarea nu înseamnă să grăbești procesul, ci să ajungi la rădăcina lui. 🌱

🔗 https://buff.ly/EkCrBdW

Gând (Evaluare cognitivă) → Emoție (Răspuns afectiv) → Comportament somatic (Manifestare fizică).

Când ai nevoie constantă de aprobarea celor din jur, le predai cheia stării tale de spirit.

Oamenii cu o stimă de sine scăzută devin cameleoni sociali: își schimbă opiniile, își reprimă nevoile și își cer scuze pentru simplul fapt că ocupă spațiu. Această strategie de supraviețuire emoțională este o capcană periculoasă:
- Confunzi a fi plăcut de toată lumea cu a fi în siguranță.
- Îți negociezi valorile personale doar pentru a evita un conflict sau o respingere temporară.
- Trăiești într-o hipervigilență epuizantă, scanând permanent reacțiile celorlalți pentru a-ți măsura propria valoare.

Stima de sine autentică nu este aroganță și nu înseamnă să te simți superior nimănui. Este doar acordul tacit pe care îl faci cu tine însuți că ești suficient, chiar și atunci când rămâi neînțeles, criticat sau respins.

Părerea altora despre tine le aparține în totalitate; respectul pe care ți-l porți ție însuți este singurul lucru aflat sub controlul tău absolut.

Fiecare om pe care îl întâlnim devine o „lume nouă” deoarece interacțiunea cu el ne modifică propria arhitectură mentală și emoțională. Creierul nostru este profund social, iar personalitatea ni se modelează continuu prin oglindirea în ceilalți.Privind dincolo de aparențe cu deschidere și empatie, aflăm că fiecare om este un univers profund, marcat de lupte interioare nevăzute. El este, de asemenea, posesorul unui potențial extraordinar care, odată ce întâlnește un spațiu sigur și lipsit de judecată, se poate transforma într-o surpriză plăcută de înțelepciune, autenticitate și conexiune umană. ☺️

Copilul nu se “vindecă” singur la psiholog!
Tot mai mulți părinți ajung în cabinet cu copii anxioși, retrași, furioși sau epuizați emoțional. Uneori vin după atacuri de panică, refuz școlar, auto-vătămare sau chiar după o internare la psihiatrie.
Și nu, nu este doar o impresie. Datele internaționale arată o creștere importantă a problemelor de sănătate mintală la copii și adolescenți. Dar explicația nu este că „generația de azi este mai slabă”.
Copiii nu sunt mai slabi. Cresc însă într-un mediu mai solicitant: comparație permanentă, presiune școlară, social media, somn puțin, mai puțină autonomie, mai puțin joc liber și mulți adulți la rândul lor anxioși, grăbiți sau epuizați.
În cultura noastră, încă există ideea că un copil „bun” este copilul care ascultă, nu comentează și nu creează probleme. Dar sănătatea emoțională nu se construiește prin obediență. Se construiește prin relație, siguranță, limite clare și adulți care pot rămâne prezenți și când copilul nu mai funcționează bine.
De multe ori, copilul ajunge la psiholog ca și cm ar fi dus la „reparat”. Dar copilul nu trăiește în cabinet. Trăiește acasă. În relația cu mama, cu tata, cu bunicii, cu școala, cu telefonul, cu presiunea zilnică și cu felul în care adulții reacționează la emoțiile lui.
Mai ales după o internare psihiatrică, nu este suficient să spunem: „merge la psiholog, deci am rezolvat”. Este nevoie de colaborare cu psihiatrul, de monitorizare, de implicarea părinților și de schimbări reale în mediul copilului.
De aceea, uneori nu preiau astfel de cazuri dacă nu există un minim parteneriat cu familia.
Dacă aud: „tatăl nu vrea să vină”, „eu reacționez așa din cauza copilului”, „să-i explicați dumneavoastră că nu e bine ce face” sau „l-am adus la psiholog să-i băgați mințile în cap”, atunci trebuie să ne oprim.
Pentru că terapia nu este pedeapsă. Nu este amenințare. Nu este locul unde copilul este dus ca să fie convins să facă ce vrea părintele. Și nu este o formă elegantă prin care adultul își predă responsabilitatea.
Terapia poate ajuta mult. Prognosticul poate fi bun. Dar copilul are nevoie nu doar de un psiholog bun, ci și de o familie dispusă să înțeleagă ce trebuie schimbat.
Uneori, întrebarea nu este:
„Ce are copilul meu?”
Ci:
„Ce se întâmplă în viața copilului meu de nu mai poate duce?”

O primăvară senină, plină de energie și resurse interioare!🍀