Coco Outdoor Guide

Studiu MedLife: Românii nu știu că mersul pe jos poate face bine și minții, nu doar corpului. Doar 12% merg frecvent în drumeții, deși cei care o fac declară mai multă energie și o calitate mai bună a vieții - Știri Sibiu Românii asociază mersul pe jos aproape exclusiv cu sănătatea fizică, fără să conștientizeze suficient beneficiile asupra echilibrului emoțional.

Duminică, la răcoare, prin pădurile Păltinișului

Imediat după tura de sâmbătă din Cheile Siloșului, pentru duminică am ales o tură de familie la Păltiniș.

Se anunța din nou caniculă în oraș și tocmai de aceea am vrut un traseu cu multă pădure, umbră și altitudine, unde să putem merge liniștiți, fără să ne coacă soarele toată ziua.

Și, Doamne, ce bine a fost la răcoare.

A fost incredibil. În timp ce în Sibiu temperaturile urcau serios, noi mergeam prin pădure, printre copaci, prin zone acoperite cu mușchi, cu aer rece și cu multă umbră. Era o frumusețe și cred că toți am simțit imediat diferența.

Uneori uităm cât de aproape avem astfel de locuri. Urcăm puțin din oraș și intrăm într-o altă lume, unde aerul este mai bun, pădurea își face treaba, iar căldura nu mai apasă la fel.

La un moment dat am ajuns la o intersecție și, bineînțeles, nu m-am putut abține să fac ce fac de obicei.

Am dat de ales.

Cei care voiau o variantă mai scurtă puteau să meargă pe traseul direct, iar cei care mai aveau chef de puțină urcare puteau să vină cu mine pe varianta ceva mai lungă.

Așa că ne-am împărțit.

Nu a fost cu mult mai lungă, dar suficient cât să simți că ai făcut și puțin munte, nu doar o plimbare prin pădure. Pe porțiunea cu pietre ne-a bătut ceva mai tare soarele și s-a simțit căldura, dar nimic de speriat. Am mers într-un ritm bun, fără grabă, și am ajuns cu toții foarte bine.

După aceea ne-am reunit și am plecat împreună spre Oncești.

Coborârea a fost una dintre cele mai frumoase părți ale traseului. Am trecut printr-o zonă cu pădure deasă, cu mult mușchi, răcoare și lumină filtrată printre copaci. Sunt niște locuri incredibil de frumoase și, poate cel mai surprinzător, sunt chiar lângă noi, uneori la câțiva pași de șosea.

Trecem cu mașina pe lângă ele și nici nu ne imaginăm ce lume se ascunde în pădure.

A fost o drumeție tare faină, relaxantă și răcoroasă, exact ce aveam nevoie într-o zi în care în oraș era caniculă.

Copiii au mers frumos, adulții s-au bucurat de traseu, iar noi ne-am întors cu sentimentul că am ales foarte bine cm să ne petrecem duminica.

Uneori nu trebuie să pleci foarte departe ca să scapi de căldură și să ai parte de o zi frumoasă.

Cheile Siloșului pe caniculă

Pentru ziua de sâmbătă se anunța caniculă, așa că aveam, cel puțin în teorie, traseul perfect pentru o astfel de zi.

O mare parte din traseu era prin pădure, urcarea și coborârea erau pe chei, pe lângă apă, iar zona de platou era la peste 1000 de metri altitudine. Pe hârtie suna foarte bine. Multă umbră, apă pe traseu, altitudine mai mare și șanse bune să scăpăm de căldura aceea grea din oraș.

În practică, lucrurile au fost puțin mai nuanțate.

Da, a fost mult mai bine decât în oraș. Da, a fost mult mai bine decât pe un deal descoperit, în plin soare. Dar fiind urcare, chiar și în pădure, căldura s-a simțit. Nu era ceva de speriat, dar corpul muncește altfel când urci și e cald. Oboseala vine mai repede, pauzele devin mai importante, iar apa din rucsac parcă se termină mai repede decât de obicei.

Când am ajuns la o cascadă, am zăbovit mai mult acolo. Era răcoare, se simțea bine aerul de lângă apă și cred că toți aveam nevoie de momentul acela. Din păcate, debitul apei nu era spectaculos, dar chiar și așa, era infinit mai bine decât dacă am fi stat în oraș, între asfalt, betoane și aer încins.

Am avut parte și de o lecție bună, pe care vreau să o spun, pentru că din lucrurile acestea învățăm cu toții.

Noi avem tot timpul om în față și om în spate, care închide grupul. La ședința tehnică spunem de fiecare dată un lucru foarte simplu: la orice intersecție, oricât de neînsemnată ar părea, dacă nu vezi clar pe unde au luat-o cei din față, te oprești și aștepți până vine închizătorul de grup.

Am spus și de data aceasta lucrul acesta, chiar am insistat pe el, dar fix după aceea s-a întâmplat ca trei participanti, să meargă pe altă direcție. Nu din neatenție gravă, nu pentru că nu ar fi ascultat, ci pur și simplu fiind absorbite în discuții și povești, au mers înainte pe poteca ce părea firească.

De obicei, la intersecții ori am om pus acolo, ori sunt foarte atent eu să nu se întâmple astfel de lucruri. Doar că aici, pentru că era cald, am schimbat direcția și am oprit grupul imediat după intersecție, la umbră, ca să nu îi țin pe oameni în soare. Cele trei au mers însă înainte.

Când a ajuns Codruța din spate, și-a dat seama imediat, s-a dus rapid după ele și le-a adus înapoi. Nu a fost ceva grav, nu a fost periculos, dar a fost suficient cât să ne aducă aminte de ce repetăm mereu aceste reguli.

Pe munte, chiar și pe trasee care par simple, atenția la grup contează. Și contează pentru toată lumea, nu doar pentru ghid. Noi avem responsabilitatea organizării, dar fiecare participant trebuie să rămână puțin atent la ce se întâmplă în jur. Mai ales când sunt intersecții, poteci laterale sau schimbări de direcție.

După reunirea grupului, am continuat urcarea, care, trebuie să recunosc, ne-a cam stors puțin din cauza căldurii. Dar am mers încet, cu pauze, cu răbdare, și până la urmă am ajuns pe platoul Bedeleu.

Acolo mă așteptam să ne bată soarele direct în cap și să fie partea cea mai grea a turei, dar spre mirarea noastră a fost chiar bine. Bătea câte o adiere de vânt, aerul era mai răcoros, iar cei peste 1000 de metri altitudine se simțeau cu brio. Parcă venea aer rece dintre văi și ne mai punea pe picioare.

Plus că am avut fragii.

Fragii au făcut deliciul tuturor. Când dai de fragi pe traseu, parcă se schimbă imediat starea grupului. Te oprești, cauți, mai găsești câțiva, mai chemi pe cineva, mai faci o pauză fără să îți dai seama și, dintr-o dată, urcarea nu mai pare chiar așa grea.

După o pauză binemeritată la umbră, cu priveliște superbă spre Ardascheia, am continuat la vale pe Cheile Siloșului.

Și aici a fost absolut superb.

Răcoare, pădure, vegetație bogată, apă, umbră, un fel de Jurassic Park de Apuseni. Pe alocuri iarba era atât de mare încât ne venea până la brâu, iar poteca mergea printr-o lume verde, sălbatică, umedă și tare frumoasă. A fost una dintre cele mai interesante bucăți ale traseului și cred că mulți au uitat acolo de căldura de pe urcare.

La final, am ieșit la marginea pădurii și ne-am așezat puțin la povești, cu vedere spre Piatra Secuiului și Cetatea Colțești. Era finalul în care nu te grăbești să pleci, pentru că ești obosit, dar mulțumit. Știi că a fost cald, știi că pe urcare ai muncit, dar când te uiți înapoi îți dai seama că a meritat.

Cu natura nu te poți pune. Trebuie să te adaptezi la ea.

Dacă e cald, mergi mai atent, faci pauze, cauți umbră, bei apă, schimbi ritmul și nu te încăpățânezi să faci lucrurile ca într-o zi perfectă de primăvară. Asta am încercat să facem și noi.

Ca să îi mai cruțăm pe oameni de o bucată de mers prin soare, am lăsat grupul la umbră și ne-am dus doar șoferii să aducem mașinile. Cred că a fost decizia bună, mai ales după o zi în care căldura și-a spus și ea cuvântul.

Iar la final, ca să închidem ziua cm trebuie, am oprit la Rimetea pentru a ne delecta cu peisajele superbe.

A fost încă o tură faină, chiar dacă pe urcare ne-a fost cam cald.

Mulțumesc tuturor celor care au venit, pentru răbdare, pentru atmosferă, pentru glume și pentru felul frumos în care s-a dus tura până la capăt.

Ne vedem pe poteci!

Mălăiești. O tură care mi-a făcut din nou poftă de Bucegi

Tura de la Mălăiești a început cu o surpriză încă de la înscrieri.

S-au înscris mulți oameni, mai mulți decât mă așteptam, mai ales că eu am ezitat destul de mult înainte să pun tura asta. Cabana Mălăiești este un loc foarte drag mie, dar ultima dată când am fost acolo am prins foarte multă lume și, ca să spun așa, nu prea mai era atmosfera aceea de cabană de munte pe care o știam eu.

Pentru mine, Mălăieștiul a fost mult timp una dintre turele preferate. Mergeam des acolo, inclusiv noaptea, și îmi plăcea enorm atmosfera aceea de cabană veche, de munte adevărat, cu oameni veniți pentru munte, cu povești, cu liniște, cu oboseală bună după urcare.

Așa că am stat puțin pe gânduri.

Traseul știam că este potrivit. Știam că permite să mergem cu un grup mai mare, mai ales că eram patru oameni în echipă și puteam avea grijă ca totul să fie în regulă. Problema mea era mai mult legată de logistică, de mașini, de drum, de grupare, de faptul că nu voiam să ne împrăștiem înainte să intrăm efectiv în traseu.

Tocmai de aceea ne-am grupat la Râșnov. Eu am mers în față cu mașina, Codruța a rămas în spate, iar între noi au fost celelalte mașini. Așa am mers toți împreună până la parcare, fără să pierdem timp și fără să ne rătăcim unii de alții pe drumurile de acces.

După ce am intrat pe traseu, lucrurile s-au așezat foarte bine.

La fiecare intersecție am regrupat, am explicat direcția și am lăsat oamenii să urce în ritmul potrivit pentru ei. Am împărțit practic grupul în mai multe nuclee, fiecare cu ritmul lui, și am mers așa până sus, pentru că traseul permitea asta. Nu era nevoie să țin pe toată lumea lipită într-un singur șir, dar nici nu voiam să se rupă grupul complet.

S-a dovedit a fi decizia corectă.

Cei mai rapizi au putut să meargă într-un ritm bun, fără să simtă că stau pe loc, iar cei din spate au putut să urce liniștiți, fără presiune, fără să simtă că îi grăbește cineva. Exact asta încercăm să facem în turele noastre, să găsim ritmul în care fiecare se poate bucura de traseu, nu doar să ajungem undeva cu orice preț.

Iar ieșirea din pădure și drumul spre cabană au fost absolut superbe.

Oricât ai fi văzut poze de acolo, când ieși din pădure și se deschide valea, cu pereții aceia mari, cu abruptul Bucegilor, cu cabana așezată acolo între munți, parcă tot te oprești puțin. Te copleșește măreția locului. Este un peisaj care îți amintește de ce merită să mergi pe munte, de ce merită să te trezești dimineața devreme, să faci drum, să urci, să transpiri, să cari rucsacul și să ieși din confort.

A fost incredibil de frumos.

Da, a fost puțin cam aglomerat pentru gustul meu. Poate și pentru că, în ultima perioadă, ne-am obișnuit mult cu ture mai puțin cunoscute, cu locuri mai liniștite, cu poteci pe care nu întâlnești foarte mulți oameni. Dar, per total, totul a fost bine. Grupul nostru a mers frumos, lumea s-a bucurat de peisaj, cabana a rămas un punct de reper, iar Mălăieștiul tot Mălăiești rămâne.

Coborârea a mers bine, iar drumul spre casă a fost cu râsete și veselie.

La un moment dat, oprirea de la benzinărie s-a transformat aproape într-o șezătoare. Ne-am adunat la povești, la glume, la încă o pauză care parcă nu se mai termina, semn că oamenii nu se grăbeau chiar așa tare să închidă ziua.

Și asta îmi place mult la turele reușite.

Nu se termină imediat ce ai ajuns la mașină. Mai rămâne ceva din ele. Mai rămâne chef de vorbă, de stat, de râs, de povestit ce a fost pe traseu.

A fost o drumeție frumoasă și de ținut minte.

Și, trebuie să recunosc, mi-a făcut iar poftă de Mălăiești.

Mai ales iarna.

De-abia aștept să o repetăm atunci.

Tura de mișcare și socializare de la Cisnădie

Miercurea trecută am mutat tura de mișcare și socializare în natură la Cisnădie.

Am vrut să schimbăm puțin zona, să nu mergem mereu pe aceleași poteci, dar și să mai punem un pic de diferență de nivel în aceste ture, pentru că se vede deja că oamenii au început să se miște mai bine.

Și asta mă bucură mult.

Recunosc că am avut ceva emoții cu alegerea traseului. Voiam să fie suficient de fain încât să merite schimbarea, dar să nu fie nici prea greu. Până la urmă s-a dovedit că a fost foarte, foarte fain.

I-am dus pe oameni prin locurile pe unde am copilărit eu, prin pădurile de lângă Cisnădie, pe poteci pe care le știu de mult și care îmi sunt tare dragi.

Sunt niște păduri incredibile acolo. Cu poienițe, cu poteci înguste, cu mici canioane, cu locuri în care parcă nu îți vine să crezi că ești atât de aproape de oraș.

O lume întreagă ascunsă, chiar lângă Cisnădie.

Și cred că asta le-a plăcut și oamenilor. Faptul că nu trebuie să pleci departe ca să ai parte de natură frumoasă. Uneori e suficient să ieși puțin din oraș, să intri în pădure și să lași poteca să te ducă.

Mi-a plăcut mult cm a mers grupul. S-a mers bine, s-a ținut ritmul, am mai făcut pauze, am mai povestit, am mai râs, iar la final toată lumea părea mulțumită.

Pentru mine a fost și mai fain, pentru că le-am arătat o parte din locurile mele. Locuri prin care am umblat de mic, locuri care m-au legat de pădure, de bicicletă, de mișcare și de tot ce fac acum.

La final, când mai mulți au spus că vor să revenim, mi-am dat seama că alegerea a fost bună.

Și da, cu siguranță o să mai revenim la Cisnădie.

Avem acolo, imediat lângă oraș, o lume verde, frumoasă și tare faină de descoperit pas cu pas.

Mulțumesc tuturor celor care au venit.

Ne vedem la următoarea tură de mișcare și socializare în natură.