Coco Outdoor Guide

Lăițel, cu cinci tineri.

Vara aceasta am urcat din nou pe creasta Făgărașului, spre Vârful Lăițel, de data aceasta împreună cu cinci tineri europeni ce făceau facultatea in Suedia.

Pe o tânără dintre ei îl cunoșteam deja, mai fusese la turele mele publice și acum s-a întors în România împreună cu prietenii ei, pentru că a vrut să le arate și lor frumusețile de aici.
Mi s-a părut foarte fain lucrul acesta, să vezi că un om vine o dată, îi place, povestește mai departe și apoi se întoarce cu alți oameni ca să le arate și lor locurile noastre.

Mi-a făcut mare plăcere să petrec ziua cu ei, pentru că sunt niște tineri foarte educați, cu mult bun-simț, curioși, atenți, cu planuri, cu idei și cu foarte multă deschidere. Am avut ce povesti cu ei toată ziua și mi-a plăcut tare mult felul în care se raportau la munte, la natură și la oamenii din jur, fără figuri, fără fițe, fără să simtă nevoia să demonstreze nimic.

Și când vezi astfel de tineri, parcă îți mai vine puțin optimismul înapoi. :)

Am prins și o vreme superbă, totul a mers conform planului, iar traseul spre Lăițel le-a arătat exact ce voiam eu să vadă din Făgăraș, cu peisaje largi, creastă, stâncă, liniște și munți cât vezi cu ochii. Au fost foarte încântați și cred că au înțeles destul de repede de ce nouă ne place atât de mult zona asta.

Doar că, tocmai pentru că sus totul era atât de frumos, contrastul cu ce se întâmplă jos la Bâlea mi s-a părut și mai mare.

Și mie nu îmi place deloc ce este acolo, iar acum am observat că nici ei nu prea înțelegeau ce se întâmplă.

Ai unul dintre cele mai spectaculoase locuri din România, ai lacul, ai Făgărașul, ai Transfăgărășanul, ai un loc care oricum atrage foarte mulți turiști, iar în mijlocul tuturor lucrurilor acestea ai tarabe, gherete, fum, mâncare făcută la marginea drumului și muzică dată tare.

Nici nu mai contează că erau manele. Putea să fie și muzică simfonică, tot deranja la volumul acela. Când ajungi la peste 2000 de metri, într-un loc atât de frumos, parcă nu asta vrei să auzi și să vezi.

Și nu spun deloc că nu trebuie să existe mâncare, cafea, suveniruri sau servicii pentru turiști, pentru că evident că trebuie să existe. Dar toate lucrurile acestea se pot face decent, organizat și fără să transformi locul într-un bâlci.

Nici măcar nu trebuie reinventată apa caldă. Ne putem uita în Austria, în Slovenia sau, mai aproape de noi, în Slovacia și Polonia, să vedem cm pot fi organizate zone montane foarte turistice, cu parcări, restaurante, magazine și foarte mulți oameni, fără să pierzi complet atmosfera muntelui.

La Bâlea nici nu cred că este nevoie de cine știe ce investiții spectaculoase, pentru că natura și-a făcut deja treaba. Ai nevoie de o parcare făcută cm trebuie, eventual cu un afișaj clar pentru locurile disponibile, de niște spații comerciale organizate și, mai ales, de puțin bun-simț în felul în care este folosit locul.

Mi s-a părut cu atât mai păcat cu cât eram cu acești cinci tineri, care chiar erau interesați de România, de natură, de munți și de locurile noastre. Oameni educați, care învață, care călătoresc, care sunt curioși și care vin aici tocmai pentru ceea ce avem noi frumos.

Și avem foarte multe lucruri frumoase.

Doar că uneori parcă ne străduim prea tare să le stricăm singuri.

Mai avem doar de lucrat puțin la felul în care avem grijă de ele și la cm le arătăm celor care vin să le vadă.

Dar după ziua petrecută cu tinerii aceștia, măcar la capitolul oameni am rămas foarte optimist.

Viitorul sună bine când vezi asemenea tineri misto.

Tura de mișcare în natură a ajuns să fie așteptată de toată lumea și cred că tocmai simplitatea ei o face atât de faină.

Este o ieșire relaxată, fără grabă, în care mergem, ne mișcăm, dar avem și timp să povestim în tihnă, să râdem și să ne bucurăm că ne vedem din nou.

De data aceasta a fost și mai specială, pentru că o persoană tare dragă nouă, fiind ziua ei onomastică, a vrut să îi cinstească pe toți participanții cu câte o înghețată.

Ce putea fi mai frumos? Să stai cu oameni faini, să cânți „La mulți ani!”, să râzi, să povestești, să te miști prin natură și, pe deasupra, să mai mănânci și o înghețată. :))

Cred că exact despre asta au ajuns să fie turele acestea. Nu doar despre mers, ci și despre oameni, despre starea bună cu care plecăm acasă și despre bucuria simplă de a petrece câteva ore împreună, afară.

Abia aștept următoarele ture. Mișcarea în natură este incredibilă și cred că nici nu mai are rost să spun câte beneficii ne aduce, pentru că le vedem de fiecare dată pe fețele oamenilor la final.

Mulțumesc tuturor pentru participare și La mulți ani încă o dată sărbătoritei noastre!

Apus pe Bătrâna. Tura care trebuia să fie vineri!

Povestea turei de apus pe Bătrâna începe, de fapt, cu câteva zile înainte să ajungem pe munte.

Trebuia să mergem vineri și chiar îmi doream tare mult să mergem atunci. Mi se părea combinația perfectă pentru sfârșitul unei săptămâni, terminăm treaba, lăsăm orașul în urmă, urcăm cu copiii și cu oamenii noștri spre Bătrâna, stăm la apus, povestim și coborâm pe întuneric.

Numai că prognoza nu îmi dădea pace.

Partea ciudată era că, dacă te uitai pe aplicațiile clasice, vremea părea chiar bună. Șanse mici de ploaie, nimic spectaculos, nimic care să îți spună clar că nu ar trebui să pleci.

Doar că eu folosesc de ceva timp mai multe instrumente și aplicații premium pentru prognoză și, când am început să compar toate sursele, pe hărțile meteo se vedeau niște celule care nu îmi plăceau deloc. Nu era sigur că vor ajunge exact peste noi, dar dacă se dezvoltau și nu se disipau, exista șansa ca sus, pe munte, lucrurile să se schimbe foarte repede.

Și de aici a început frământarea mea.

M-am uitat de nu știu câte ori la prognoze, am comparat surse, am mai așteptat, am mai verificat încă o dată și, până la urmă, am decis să mut tura pe marți. Oamenii care îmi scriau in privat să mergem, nu făceau decizia ușoară.

Dar am luat decizia pentru siguranța grupului.

Foarte multă lume aștepta ieșirea, unii chiar își luaseră liber ca să poată veni, iar când am anunțat că mutăm tura, afară era soare și vremea părea absolut perfectă.

Și oamenii au fost dezamăgiți.

Îi înțelegeam foarte bine, pentru că eram și eu.

Numai că nu a trecut foarte mult și vremea s-a schimbat incredibil de repede.

A venit furtuna.

Grindină, vijelie, copaci rupți prin anumite locuri, acoperișuri luate de vânt și o schimbare atât de violentă într-un timp atât de scurt încât stăteam și mă uitam afară fără să îmi vină să cred.

În momentul acela am fost foarte, foarte fericit că eram în oraș și nu pe Bătrâna cu un grup de oameni și, mai ales, cu copii.

Când mi-au scris din nou in privat oamenii ca imi multumes pentru decizie, m-am linistit.

Și cred că exact aici este una dintre părțile mai puțin văzute din organizarea unei ture.

Uneori iei decizia și afară este soare. Oamenii poate nu înțeleg de ce anulezi sau de ce muți. Poate nici tu nu ești 100% sigur că ai făcut bine, pentru că prognoza nu este matematică și nimeni nu poate spune exact ce se va întâmpla într-un punct de munte peste câteva ore.

Dar trebuie să te uiți la toate informațiile pe care le ai și să iei decizia cu care poți trăi liniștit.

Mai bine muți o tură și se dovedește că vremea ar fi fost bună, decât să forțezi lucrurile și să te trezești sus cu un grup prins într-o furtună.

Muntele nu pleacă nicăieri.

Marți, în schimb, parcă ne-a răsplătit pentru răbdare.

A fost superb.

Vreme bună, temperatură plăcută, oameni faini, copii, liniște și atmosfera aceea relaxată pe care o caut eu în turele astea.

Am urcat fără grabă, am povestit, ne-am bucurat de munte și am ajuns sus exact când lumina începea să se schimbe.

Și de acolo, parcă timpul s-a oprit puțin.

Ne-am așezat cu toții și am stat pur și simplu să contemplăm apusul.

Fără repezeală, fără să avem ceva de făcut, fără să ne mai intereseze ora.

Doar noi, muntele și lumina care se schimba de la minut la minut.

Sunt experiențe pe care poți să le povestești, poți să le fotografiezi, poți să le filmezi, dar până la urmă trebuie să le trăiești ca să înțelegi de ce rămân cu tine.

Și noi am avut și un noroc aparte.

Parcă am avut două apusuri.

Un nor mare stătea exact în fața soarelui și, la un moment dat, soarele a coborât în spatele lui. Pentru câteva minute am crezut că acela a fost apusul nostru. Lumina s-a schimbat, toată lumea privea în liniște și parcă deja ne împăcaserăm cu ideea că atât a fost.

Numai că, după puțin timp, soarele a ieșit din nou de sub nor.

Și atunci a început din nou tot spectacolul.

A reapărut lumina, culorile s-au schimbat încă o dată, iar noi am mai primit câteva minute în care să stăm cu ochii spre orizont.

De data asta l-am văzut coborând până după linia orizontului.

A fost foarte, foarte frumos.

Și ce mi-a plăcut cel mai tare a fost că nu prea vorbea nimeni. Toți stăteau și se uitau.

Copiii, adulții, toată lumea.

Cred că atunci când un grup întreg tace fără să îi spună nimeni să tacă, înseamnă că locul și momentul își fac singure treaba.

Nu ne grăbea nimeni, nu aveam nicio presiune și nu trebuia să fugim după vreun program. Am stat cât am simțit că trebuie să stăm și am lăsat seara să curgă.

Cred că a fost una dintre cele mai relaxante ture din ultima perioadă.

La coborâre, pe o bucată de drum, am făcut ceva ce îmi place foarte mult.

Am stins frontalele.

Toți.

Și am rămas câteva minute în întuneric.

Nu vedeai mare lucru, dar auzeai tot.

Pădurea, vântul, frunzele, pașii noștri și toate zgomotele acelea pe care ziua probabil nici nu le observi, pentru că vederea îți ocupă toată atenția.

A fost un moment simplu, dar tare fain.

Mai târziu, când coboram cu mașinile spre Păltiniș, am mai oprit încă o dată.

Ne-am dat jos și am stat cu ochii pe cer, uitându-ne după stele căzătoare.

Nu ne grăbea nimeni și parcă nimeni nu voia să se termine seara prea repede.

Și uite așa, o tură care începuse cu prognoze, cu multe verificări, cu oameni dezamăgiți că am mutat-o și cu multe întrebări din partea mea, s-a terminat cu noi stând noaptea pe marginea drumului și uitându-ne la stele.

A fost o seară care ne-a relaxat și ne-a binedispus pe toți.

Și încă o confirmare pentru mine că uneori cea mai bună decizie nu este să ții cu dinții de planul făcut inițial, ci să ai răbdare și să lași muntele pentru momentul potrivit.

Mulțumesc tuturor celor care au înțeles de ce am mutat tura și mai ales celor care au reușit să vină marți.

Până la urmă, a meritat din plin așteptarea.

Ba chiar am primit două apusuri în loc de unul.